Când spui cuvântul „monstru”, te îngrozești. Pentru că acest termen are numai conotații negative. El a pătruns în limba română din latinescul „monstrum”, care înseamnă „ființă mitologică, formată din părți de om și de animal”.
Dar situația se schimbă radical atunci când vorbim de „monstru sacru”. Este cu totul altceva. Termenul este complet metamorfozat, desemnând o „mare vedetă a cinematografiei sau teatrului”.
O astfel de metamorfoză a suferit și termenul de „Cruce”. Pentru romani, și pentru popoarele supuse lor, între care se numărau și evreii, însemna tortură, batjocură, moarte. Era chiar o mare necinste pentru cei răstigniți pe Cruce.
Dar Hristos a schimbat total sensul acestui cuvânt, ca în exemplul de mai sus. Depășind rușinea și moartea, Hristos a făcut din Cruce semn biruitor, jertfă și iertare de păcate, izvor de viață veșnică. Așa cum adjectivul „sacru” dă „monstrului” valoare, tot așa adjectivul de „Sfântă”, dă „Crucii” semnificație mântuitoare. Iar sfințenia a fost dată de Sus.
Metamorfozarea sensului Crucii nu s-a făcut în mod banal, ci cu un preț maxim. S-a făcut cu preț de sânge. Adică sângele lui Hristos a sfințit lemnul, prefăcându-l în altar al împăcării dintre Dumnezeu și om.
Așa cum Moise a confecționat un șarpe de aramă, preschimbând șarpele din „monstru” ucigător, în „monstru sacru” izbăvitor, tot așa Hristos a prefăcut Crucea din lemn ucigător, în semn biruitor.
Iată de ce noi nu putem rămâne la semnificația păgână, primitivă, a sensului Crucii. Noi trebuie să ne ridicăm la înțelegerea rostului Crucii și a motivului pentru care a fost aleasă de Hristos. Așa cum „piatra”, pe care n-au băgat-o în seamă ziditorii, a ajuns în capul unghiului, tot așa Crucea va ajunge chiar pe bolta Cerului.
Pentru că, după Biblie, la sfârșitul lumii, „se va arăta pe cer semnul Fiului Omului” (Matei 24, 30). Și ce poate să fie acest „semn”?
Altceva decât Sfânta Cruce, nu se poate!
