Pâinea este simbolul pentru hrana trupească, dar și pentru hrana duhovnicească. Omul este alcătuit dihotomic, din trup și suflet, de aceea ambele părți au nevoie de hrană. Chiar Domnul spune, că „nu numai cu pâine va trăi omul, ci și cu tot cuvântul lui Dumnezeu” (Luca 4, 4).
Din acest motiv, atunci când spunem „Tatăl nostru”, putem cere, fără greșeală, atât „pâinea noastră cea de toate zilele”, precum și „pâinea noastră cea spre ființă”. Important este ca omul să vrea să fie hrănit integral, atât trupește, cât și sufletește.
Ambele forme ale cererii din rugăciunea „Tatăl nostru” le găsim în Sf. Scriptură. În Evanghelia de la Matei se vorbește de „pâinea noastră cea spre ființă” (lat. „supersubstantialem”, cf. Matei 6, 11), pe când în Evanghelia de la Luca se spune de „pâinea noastră cea de toate zilele” (lat. „quotidianum”, cf. Luca 11, 3).
Prima expresie are în vedere mai mult hrana duhovnicească, de aceea Sf. Părinți fac trimitere la Împărtășanie, cea care ne hrănește sufletul spre mântuire. Cu acest sens a vorbit Hristos, de foarte multe ori, culminând cu afirmația „Eu sunt pâinea vieții” (Ioan 6, 35).
Cea de-a doua expresie are mai mult sens trupesc, fiindcă omul, fără hrana zilnică, nu poate trăi. Iar Dumnezeu poartă grijă și de trupul nostru, așa cum a avut grijă de evrei, când, în pustiu, le-a trimis mană din cer.
Cert este că, și trupul, și sufletul, au nevoie imperios de hrană. De aceea Biserica le prețuiește pe amândouă, în mod echilibrat. De exemplu, atunci când îi prețuiește pe sfinți, le cinstește atât sufletul lor curat, dar și trupul lor neîntinat, care, în multe situații, se păstrează neputrezit, sub forma moaștelor.
Pâinea susține viața. Iar Cel Care ne dă pâinea spre hrana trupului și a sufletului, este Hristos. Așa înțelegem de ce, locul în care S-a născut Hristos, se cheamă Betleem, adică, în traducere, „Casa Pâinii”.
