Se înnoiește Anul. E o trecere. Un paște dinspre timpul trecut și cel care vine. Deși îmi pare important să reținem gândul dintâi al poetului creștin, fratele Traian Dorz, care scria: „Mi se părea că vremea trece, mi se părea, căci eu treceam!” Suntem, așadar, dinaintea unei noi deschideri de viață și gălăgia miezului de noapte nu poate tulbura pe acela care se roagă, care caută să înțeleagă deplinătatea voii lui Dumnezeu în viața sa.
Biserica prăznuiește pe 1 ianuarie, la opt zile de la Nașterea Domnului Hristos, Tăierea Împrejur a Acestuia (Luca 2. 20-21). Din slava păstorilor entuziaști în tihna Templului Tatălui ceresc. Ritualul cerea ca într-un jilț, asemeni tronului arhieresc din sfântul locaș, un bărbat din neamul pruncului – dacă tatăl nu putea fi prezent- să țină pe prunc la îndemâna rabinului care tăia împrejur pe copil. O operațiune migăloasă și sângeroasă care reprezenta semnul în carnea bărbaților lui Israel că Dumnezeu este de partea lor. Un semn-legământ. Pe care abia în anul 50 d.Hr., la Sinodul de la Ierusalim (Fapte 7. 23-27) al Apostolilor, îl va anula ca obligatoriu creștinilor proveniși dintre neamuri.
Tăierea Împrejur a Domnului Hristos are însă o semnificație extrem de importantă. Una ține de faptul că Domnul are trup asemenea nouă, fără de păcat, dar asupra căruia se poate aplica tăierea. A doua semnificație ține de faptul că prin acest ritual Domnul se identifică drept urmaș al lui Avraam și David, om din neamul lui Israel. Nu spun întâmplător acest amănunt, ci pentru a ne aduce aminte că fără această identificare în trup Hristos Domnul nu putea fi racordat rădăcinilor Sale pământești fără de care nu împlinea Scriptura.
Pedagogia Bisericii prelungește praznicul Tăierii împrejur a Mântuitorului cu înfățișarea Sa la Templu, la vârsta de 12 ani (Luca 2. 40-52). E un momentul interesant prin aceea că vedem cum actul Tăierii Împrejur prăznuite de noi îi dă dreptul de a propovădui în Templu, în coridorul care marca trecerea dinspre curtea Neamurilor spre curtea interioară a construcției celei mai reprezentative a poporului lui Israel. Loc pe care îl avem la îndemână și astăzi, în ciuda tuturor cataclismelor istorice și fizice pe care le-a suferit locația prezenței lui Dumnezeu. Arătând cum Templu se dilată duhovnicește dinspre Sfânta Sfintelor spre noi, spre Neamuri.
Dar este și momentul plin de tandrețe al îngrijorării Fecioarei Maria și a lui Iosif. E impresionant momentul pentru că, după tradiția grupării oamenilor la pelerinajul la Ierusalim, Iosif crede că Hristos este cu copiii și femeile – socotindu-l copil, iar Maica Sa îl socotește bărbat-adolescent, crezând că vine din urmă cu bărbații. Nu știm unde s-au dumirit că Domnul nu este nici în primul nici în cel de-al doilea grup.
Întoarcerea lor grabnică arată responsabilitatea lor curată, asumată dinaintea Tatălui Ceresc. De unde și remarca Domnului Hristos când, speriați, la întrebarea firească a Maicii Sale – „Fiule, pentru ce ne-ai făcut nouă așa?”- directă și simplă: „De ce era să Mă căutați? Oare nu știați că în cele ale Tatălui Meu trebuie să fiu?” (Luca 2. 49). Știau. Dar taina era între ei ca o luminoasă îngrijorare. Creșteau împreună. Și s-au întors la Nazaret. Văzând dragostea lor Domnul era supus. Iar mama Sa strângea cuvintele Lui în inima ei. Scria memoria Lui în inima ei, memorie Bisericii.