În fond, avem o Duminică a două Întâmpinări. Cea dintâi, aceea pe care o și numim Întâmpinarea Domnului, își are izvorul în Evanghelia de la Luca (2. 22-40).
Cea de-a doua, Întâmpinarea lui Hristos de către femeia cananeeancă (Matei 15. 21-28), este aceea care, în timp, vădește împlinirea celei dintâi. Căci femeia din Canaan nu face decât să împlinească rostirea în Duh a celor doi profeți, Dreptul Simeon și Proorocița Ana.
Femeia anonimă din granițele Canaanului simte asemeni celor doi că Omul dinaintea ei poate mai mult pentru fiica ei. Cere cu insistență eliberarea fetei de un duh ce o chinuia. Așa cum Simeon și Ana se bucură de propria lor eliberare, dar și de eliberarea poporului lui Israel de puterea celui rău. Ei văd umbra Crucii ieșind în trupul fragil al Pruncului adus la Templu și văd în Maria, Fecioara ce o crescuseră, cum pântecele ei s-a făcut Templu Duhului Sfânt. S-a făcut izvor Templului celui nou pe care noi îl numim cu numele de Biserică.
Ca și în cazul lui Zaheu, care își prezintă modul de viață dinaintea Dumnezeu-Omului, nici insistența femeii cananeence nu este un moment de obrăznicie. Ci unul relevator asupra modului în care Dumnezeu-Omul îngăduie să-I fie „forțată” mâna de dragul Evangheliei. De obicei Hristos trece printre oameni care ne seamănă. Credeau că li se cuvine totul și că actul de credință nu presupune niciun efort, nicio dialogare interogatorie cu Dumnezeu.
Aud tot mai des asta și la oamenii ce-i ascult lăudându-se a fi ortodocși. E ca și cum credința este de la sine înțeles o moștenire de familie, de comunitate, de neam. Or femeia acesta din părțile Tirului și ale Sidonului – care și rămâne în istorie ca fiind cu numele de Sidonia – nu se încadra în regulile exigenței astfel emise de către noi și de către contemporanii săi. Nu intra în calculele unui răspuns mântuitor, vindecător și minunat prin care Hristos să o îngăduie ca fiind credincioasă.
Or aici e frumusețea reacției Domnului. Dincolo de atitudine, îi provoacă inteligența. Pentru că dacă admitem că avem în credință un dar al lui Dumnezeu, trebuie să admitem că darul acesta este dăruit și prin asumarea de către om a unui minim efort. Ori inteligența este poarta prin care credința luminează sufletul nostru. Ne așază constant lângă valorizarea darului credinței.
Două Întâmpinări. Un Simeon care așteaptă de mult tare împlinirea profeției propriei morți când va vedea pe Mesia. Și dacă instinctul îl face să se teamă inteligența credinței îl face să se bucure și să ne ofere una dintre cele mai frumoase alcătuiri imnografice ale Bisericii. La fel Ana lui Fanuel, care vede în venirea la Templu a Mântuitorului restaurarea demnității femeii și împlinirea profeției ce-i luminase așteptarea. Inteligența așteptării sale este răsplătită din plin.
În timp, departe de rigorile Ierusalimului, arzând însă în focul inteligenței maternității sale, o femeie cere izbăvirea fetei de cel rău. Se face pe sine „câine” la masa stăpânilor pentru a vădi disperarea ei protectoare pentru fiica sa. Două Întâmpinări care vădesc nevoia de inteligență în abordarea lui Dumnezeu și de echilibru în trăirea credinței.
Fie nouă să întâmpinăm cum se cuvine, mereu, pe Domnul Hristos!
. Cea de-a doua, Întâmpinarea lui Hristos de către femeia cananeeancă (Matei 15. 21-28), este aceea care, în timp, vădește împlinirea celei dintâi.){kind=link}