Domnul, ispitit de un muritor care crede că știe Legea. Nu este prima oară, dar aici ispititorul caută îndreptare și din acest motiv Hristos îi spune și ne spune parabola samarineanului milostiv. Căci Domnul nu a venit doar să răspundă dilemelor noastre – cum cred și mulți creștini până astăzi -, ci să ne îndrepteze și să rămânem vii.
Învățătorul de lege caută dintâi să-L prindă în cuvânt. Întreabă în cuvinte ce pornesc de „egalitate” în cunoaștere, încercând astfel măgulirea, dar și persiflarea unui profet itinerant, cum pare că îl socotește pe Iisus din Nazaret: „Învățătorule – egalul meu, cu alte cuvinte -, ce să fac ca să moștenesc viața veșnică?” (Luca 10.25) Nu Îl întreabă ca și cum nu ar ști, ci doar pentru a afla dacă Domnul știe. Iar Domnul îi dă întâietate, cu smerenie nedisimulată, propunându-i să-și revadă „notițele” de lectură. Și răspunsul e corect. Trebuie să știți că preocuparea îndelungată a oamenilor ce învățau în vremea aceea era să caute exact cum să se mântuiască. Cunoșteau totul, teoretic, despre Dumnezeu. Acum află însă că Dumnezeu Se ascunde în aproapele. Pe care Hristos, Dumnezeu-Omul, Îl definește în favoarea omului și nu a Legii.
Alege un om căzut între tâlhari, abia viu, zdrobit și însângerat la margine de cetate. Identifică comportamentul „oamenilor Legii” – un preot și un levit -, care conform Legii, nu se pot atinge de cel căzut. Și un samarinean. Un străin de lege, dar cu Dumnezeu în inimă. Pe care-l oferă, în veac, model de găzduire a celui care din moarte revine la viață. Nu doar că nu este indiferent, ci este și grijuliu. Nu doar că scoate la lumină pe cel din întuneric, ci îl și așază în lumină.
Singuraticul samarinean, fără obligații rituale, e mai aproape de Dumnezeul Cel Viu pentru că refuză ca ritualul să se așeze între el și Dumnezeu. Și refuză idolatrizarea Legii. Nu comentează asupra stării celui căzut, nu-i analizează viața și căderile din ea. Ci luptă pentru scoaterea lui din această cădere. Și spune celui din casa de oaspeți – ce se identifică a fi Betania, acolo unde Domnul Însuși mergea (Luca 10. 38-42) – că are încredere, încredere în el ca gazdă și în rănit. Că unul își va împlini munca, pentru care va plăti. Și celălalt își va împlini chemarea, de a rămâne viu.
Din perspectiva Învierii Domnului Hristos, pilda aceasta este fundamentală înțelegerii roadelor acesteia în viața de cult și rugăciune a comunității primare, și a noastră, a celor de azi. Hristos nu vine ca răstignit fiind – trădat de un ucenic, între tâlhari, la marginea cetății, zdrobit de cunoscătorii Legii și scuipat de cei pe care-i ajutase – să așeze între Dumnezeu și oameni o lege-zid, de protecție a majestății lui Dumnezeu. Ci Slava Sa hrănește ieșirea noastră din indiferență și ne cere să descoperim pe aproapele în cel străin din margini de lume vecine cu moartea.
A face milă cu un om căzut între tâlhari este mai important decât a-i face dreptate. Înseamnă a-l scoate din moarte, dăruindu-i sens învierii. Spuneți-le celor căzuți în viețile lor că îi iubiți și că sunteți gata să le slujiți revenirea pe cale. Și fiți gata să plătiți pentru binele făcut. Dar nu vă temeți. Cel Care ne învață mila ne-o și dăruiește.
Și toate acestea le-a spus Domnul să vindece de îndoială pe cei care cred că le știu pe toate despre El și omenire. Semn că doar iubirea ține lumea!
