Evanghelia Duminicii acesteia este un soi de „vaccin” împotriva neputinței noastre de a înainta către Hristos Domnul Cel Înviat. Ne tot ascundem după neputințe, după frici cotidiene, după contestări ale Învierii și gustăm mai curând „antireclama” la Înviere decât conținutul ei: Iisus Hristos! Femeile mironosițe sunt antidotul la refuzul de Înviere.
În răcoarea dimineții zilei celei dintâi – după ce a trecut ziua sâmbetei -, după ce Maria Magdalena și Maria, mama lui Iosif, au privit unde L-au pus pe Hristos cel desfigurat de ura noastră împotriva Lui și secătuit de moarte, cele pomenite, însoțite cu Maria, mama lui Iacov și Salomeea, neguțătoresc un mir ce se va vădi inutil. Mirele Cel Înviat este El însuși Mirul cel nou care izvorăște iertarea și mântuirea din rănile Sale.
Femei practice, au o singură problemă. Nu frica dimineții, nu straja și nici ochii măriți de noapte ai sicofanților din cetate. Ci un amănunt simplu, practic: Cine ne va prăvăli nouă piatra de la ușa Mormântului? Nu este un moft, ci femeile împlineau un ritual. Orice bărbat din neamul lui David trebuia „verificat” asupra Învierii, pentru că oricare dintre ei ar fi putut fi Mesia.
Prin rostogolirea pietrei de Mormânt peste Răstignit autoritatea Templului Îi refuzase lui Hristos rădăcina din David, anulase cu neomenie mesianitatea ce se ascundea – genetic, prin Fecioara Maria – în oasele Sale, pe care le-ar fi zdrobit de n-ar fi fost mort la vremea încercării supraviețuirii Sale pe Cruce.
Femeile nu doar că află piatra rostogolită de la Mormânt, ci văd un tânăr șezând în partea dreaptă, îmbrăcat în veșmânt alb. Abia atunci se înspăimântă. Căutau un trup zdrobit și descoperă un trup ceresc și plin de lumină. Asta le înspăimântă mai mult decât orice. Cuvintele lui – „Nu vă înspăimântați! Căutați pe Iisus Nazarineanul, Cel răstignit? A înviat! Nu este aici. Iată locul unde L-au pus” (Marcu 16.6) – nu sunt altceva decât parola Învierii.
Hristos nu este în locul în care Îl caută și, mai mult, se va arta ucenicilor Lui și lui Petru în Galileea. Îngerul le spune: „Acolo Îl veți vedea, după cum v-a spus”! (Marcu 16.7). Și iarăși sunt cuprinse de spaimă și nu spun nimănui nimic, căci se temeau. O teamă mai mare de realitatea Învierii le transfigurează mai mult decât teama de orice în dimineața aceea.
Este cert că pe femei le face să se teamă realitatea Învierii. Știu că este așteptată, dar o dată venită, le înspăimântă. Ele știu. Hristos e viu. Cum să spui asta unei cetăți ce adormise știind că Mesia stă să vină – e istoria oricărui Paște iudaic, până astăzi – și se trezea cu El Înviat. Cum, cum să spui asta lumii? Se tem și tac. Nu este lipsă de curaj. Ci o mare lecție de măsură. De înțelegere că nu spui oricui și oricând vestirea bucuriei Învierii.
Ele ne învață să luăm în serios Învierea. Să nu o transformăm în „trompetă” ideologică ori „goarnă” alarmistă. Să învățăm să așteptăm, cu fiecare clipă, în tăcere, confirmarea primirii puterii de a mărturisi! Dimineața Învierii ne descoperă până azi curajul căutării și smerenia descoperirii lui Hristos Cel Înviat. Nu avem voie să confundăm lucrurile și nici să le amestecăm. Pentru a vesti e nevoie de o chemare nu doar de o adeverire.
Maria Magdalena știe acesta. Ea este și în fuga ce descoperă Mormântul gol, dar și în pragul grădinii unde Grădinarul este Hristos, cel ce ne face pe toți roditori în Înviere!
