Învăța Iisus într-o zi de Sabat în sinagogă. Asta nu înseamnă că dacă propovăduiește, refuză să vadă realitatea din cetate. Și vede o femeie gârbovă. De care nici nu se scârbește și nici nu o ocolește. O privește și o vindecă. Era o gârbovire de 18 ani. Mult. Cât o viață de om. Hristos o ridică fără a-i mai cere mărturie. Pentru că mărturia vieții ei în gârboveală este mărturia ei de credință.
Poate că își pierduse multe. Nu și nădejdea. Nu și privirea plină de credință. Pe care însă nu avea cum s-o vadă cineva, de vreme ce privea necontenit pământul. Nu și dragostea ei, pe care o poartă spre Hristos ca spre o nădejde. Ca spre un liman de iubire. Și Hristos nu-i trădează încrederea. Pune mâinile asupra ei și ea îndată se îndreaptă și laudă pe Dumnezeu. Gesturile Lui sunt preluate de noi astăzi în Taina Maslului. Și orice vindecare s-ar săvârși în Taina aceasta ține de Hristos. Nu de noi. Și de mărturia tăcută a bolnavului. Fiecărui gârbovit Hristos fiindu-i aproape.
Mai-marele sinagogii se irită. Să fi fost Iair, înainte de vindecarea fiicei sale? Pentru cuvintele lui din acest context să fi întârziat Hristos un pic pe cale – vindecând pe femeia cu scurgere de sânge de 12 ani -, fără însă a periclita învierea fiicei sale? Ori acest mai-mare de sinagogă îl va fi înlocuit pe Iair acuzat că a căzut în „capcana” Nazarineanului? Amănunte inutile. Pentru că mai marele sinagogii din textul acesta lucanic (Luca 13.14) reprezenta o întreagă cultură a falsei rigori, a puriștilor din orice altă formă de manifestare a religiei. Îi reprezintă pe aceia care-I fac program lui Dumnezeu ca propriilor angajați. Și care-I cer să lucreze după regulile lor de logică. Atât. Ce rost avea dinaintea bucuriei unui popor care vede o minune să ții un discurs despre canonicitatea programului de audiențe la Dumnezeu?
De ce ai insista pe Lege dinaintea unei minuni care vădește Întruparea Sa în conformitate cu Legea? Tare îi mai semănăm când moralizăm pe lângă subiectul Dumnezeu, lăudându-ne că suntem oamenii Lui. Pe omul sinagogii, mai că-l înțeleg. El se socotea un funcționar al lui Dumnezeu și trebuia să fie un funcționar perfect.
Dar noi? De unde această calpă așezare într-o lege a rigorismului pe care Însuși Domnul Hristos o pune la punct? Arătând (Luca 13.15-16) că omul este deasupra oricărei proprietăți și oricărei robii. Că El a venit să aducă vindecarea și bucuria pentru omul aflat în nevoi și aruncat în uitarea celuilalt, la marginea programului de iubire a lui Dumnezeu. Vindecarea-iubire a omului care nu contează. A omului a cărei privire numai El o vede. I-a rușinat pe cei care credeau că știu legea iubirii mai mult decât Însăși Iubirea. Să nu ne rușineze și pe noi, cei care ne credem mai deștepți decât El sau care ne ascundem după El perorând părelnice soluții de iubire a aproapelui. Să nu fim rușinați!
