Suntem îndată după învierea fiicei lui Iair. Te gândești: ce ar putea fi mai important decât învierea unei fetițe? Din aceste momente din viața publică a Mântuitorului Hristos înțelegem că El nu acceptă că unele probleme sunt grave, iar altele nu. Ci ne învață că fiecare om cu problemele sale este pentru El un prilej de iertare, de minune, de împăcare a omului cu Dumnezeu.
Cum iese din casa dregătorului – știm că e vorba de mai-marele sinagogii Iair -, Domnul Se întoarce în agitația vieții cotidiene. Nu are cum Se odihni Dumnezeu-Omul. Este mereu cuplat la nevoile noastre, la dramele și tragediile unei lumi care crede că unii au drept mai mare decât alții la asistare dumnezeiască.
Aud des cum I se reproșează lui Dumnezeu că admite boli și tragedii legate de războaie ori inundație ori pur și simplu legate de dureri colective. Îmi revine mereu dinainte momentul acesta al prezenței Mântuitorului în cotidianul din Capernaum. Doi orbi cer să vadă. Se țin după Iisus. Strigă și zic: Miluiește-ne pe noi, Fiule al lui David! (Matei 9.27). Matei, altădată vameș în Capernaum, e atent la aceste amănunte. Sunt convins că îi cunoaște pe cei doi. Și reține zdroaba lor și pentru că vine după momentul tainic al învierii fiicei lui Iair.
Nu se lasă. Intră în casă după Iisus Hristos. Insistă. Ei știu că numai acolo e Lumina. Cum se vor fi informat cred că înțelegem. Zvonul, povestea și mai ales descrierea ultimelor două minuni – femeia cu scurgerea de sânge și învierea fiiicei lui Iair – vor fi făcut să fie insistenți. Dar mai ales îi face încrezători. Ei știu că Fiul lui David este Ebed-Yahve și că acest Rob îi va face liberi. Afirmația lor: „Da, Doamne!” determină Lumina să facă lumină. Și ochii lor văd. Văd, dar nu pot rosti dinaintea mulțimea taina întâlnirii cu Cel care este Lumina.
Ei ies, dar refuză să tacă. Face parte din mărturia lor izbucnirea vestirii de pe buzele lor. Văd. Nu mai pot ascunde asta. Și era suficient ca unul de pe stradă să-I întrebe și ei au vestit, au strigat pe ulițe. În tot ținutul acela. Doar trecând pe cărările pe care altă dată orbecăiau. Ei devin purtători de lumină. Arată spre Cel care îi vindecase.
Lor le urmează un om mut, având demon (Matei 9.33), dar și reacția fariseilor, orbiți de ură, care cred că Hristos cu domnul demonilor scoate demonii. Orbirea fanatică. În care nu încape vederea Harului lui Dumnezeu. În care nu încape lumina. Așa cum niciodată în ochiul omului rău, obtuz, arogant, răutăcios și mediocru lumina nu doar că nu încape, dar nici nu șade. Nu se odihnește lumina în venin.
Aici e cheia vindecării celor doi orbi. Nu doar cred, ci se și fac martori iubirii. Sunt oameni care prețuiesc ce au primit. Fariseii – din orice loc și veac – nu știu niciodată să se bucure de lumină. Și o alungă. Dar lumina lui Hristos luminează în întuneric. În ciuda acestuia!
Vrei mai multe informații, știri bune, reportaje și interviuri pe zi? Ne-ar ajuta foarte mult o recenzie de la tine. Intră AICI.
