Comoara cea mai de preț a omului este sufletul lui. Ca orice comoară, el trebuie bine „grijit”. Răul cel mai mare făcut omului este pierderea sufletului, iar bucuria cea mai mare este salvarea lui. Pentru aceasta Mântuitorul a pus întrebarea: „Ce va da omul în schimb pentru sufletul lui?” (Matei 16, 26). Răspunsul este: nimic! Pentru că nimic nu este mai presus de sufletul uman.
Dar v-ați întrebat vreodată cât am plătit noi pentru sufletul nostru? Nimic! De ce? Pentru că l-am primit în dar, de la Dumnezeu. Și pentru că este un dar, Dumnezeu nu cere nimic în schimb. Dar totuși așteaptă ceva: așteaptă să-I fim recunoscători cu iubire. Adică să-L facem să Se bucure de frumusețea darului Său, care știe să se uite înapoi, la Dăruitor.
Dragostea lui Dumnezeu față de sufletele noastre nu dispare niciodată. Paradoxul este că Dumnezeu ne iubește sufletul mai mult decât ni-l iubim noi.
Cu această iubire, Iisus, în timpul propovăduirii Sale, a trecut de cealaltă parte a mării, în ținutul păgân al gherghesenilor. Acolo Îl așteptau două suflete chinuite. Două suflete care nu putea fi salvate decât numai de El. Și le-a salvat! Chiar dacă pentru acestea a trebuit să fie sacrificată o turmă de porci. Sufletul nu are preț.
Dar gherghesenii, răi de pagubă, Îl alungă pe Hristos din ținutul lor. Le-a lăsat în schimb două suflete vindecate. Cine le-a iubit mai mult?
Sunt astăzi destui ghergheseni printre noi. Pr. Arsenie spunea: ”Unii Îi cer lui Dumnezeu socoteală de cum conduce lumea. Ar vrea să asculte Dumnezeu de ei. Ce nesocoteală! Alții Îi cer să tacă sau să nu existe. Altă socoteală de dat la reparat. Cred că cea mai deformată ființă din capul oamenilor a ajuns chiar Dumnezeu!…”
Cu toate acestea, Hristos ne iubește, încă. Măcar noi, care ne numim creștini, să-L rugăm insistent, să rămână cu noi. Să rămână, căci ziua se înclină…
