Evanghelia Duminicii a 20-a după Rusalii ne poartă în Nain. Altfel o cetate necunoscută, mai degrabă un sat, până în zilele noastre cunoscut numai pentru momentul pe care-l prezintă Evanghelia (Luca 7. 11-16). Un sat la marginea lumii și a interesului celor care ar putea scrie istorie.
Situat în Valea Esdrelonului, satul a fost identificat mai degrabă cu Synem, azi Sunem. O vale a rodirii – de unde numele ajuns la noi de campus maximus –, dar și a războiului. O vale legată de istoriile lui Iosua, Barac, Ghedeon, Solomon ori Iosia, dar și de viața curajoasei Deborah, care nu era născută prea departe. Aproape, veghind la ceea ce antichitatea numea Via Maris – drum întins până departe în Orientul cel plin de mistere –, se aflau cetăți mult mai importante: Meghido, Taanak ori Afula fiind doar trei dintre ele. Cert este că Nainul își merita numele, căci NA’IM însemna, după specialiști: plăcut, grațios ori gingaș.
Aici, în spațiul Nainul, ne întâlnim cu sensibilitatea Mântuitorului. Cu gingășia Lui de Atotputernic, de-mi este îngăduit, cu semnificativa Sa aplecare către fragilitatea firii umane. Fiul unic al unei femei văduve era scos pe poarta cetății – mai precis, pe ulița centrală a micuței așezări ce nu va fi avut ziduri niciodată – spre a fi îngropat.
Domnul vede durerea femeii și efortul comunității de a-i mângâia pierderea. Căci mulțime mare din cetate o însoțea (Luca 7. 12). După rânduiala vremii, e posibil să nu fi trecut nici 24 de ore de la moartea copilului femeii, iar Părinții Bisericii insistă să pună momentul pe seama unei Joi, spre înserat, tocmai pentru a sublinia o iconologie egală prin istorie cu moartea și îngroparea Domnului.
Cu alte cuvinte, Hristos S-a văzut pe Sine în tânăr. Căruia îi dă o poruncă inedită, cum nu mai fusese dată vreodată vreunui om mort: „Tinere, ție își zic, scoală-te!” (Luca 7. 14). Și acesta se supune. Învie. Dar anterior poruncii acesteia dă o altă poruncă, plină de înțelegere și empatie cu femeia care nu mai avea pe nimeni: „Nu plânge!” (Luca 7. 13).
Personal, cred că oprirea din hohotirea deznădejdii a făcut pe Domnul să îngăduie învierea fiului ei. O femeie care, în pragul disperării, primește poruncă să își țină plânsul, face pe Domnul să-i redea fiul și zâmbetul. Pe câtă tristețe spre mormânt, atât de mare bucuria la revenirea spre casă. Căci mamei, care cine știe cum se învinovățea de moartea pruncului său, Hristos îi încredințează fiul înviat. Știa El că aceasta era o profeție. Să luăm aminte!
.){kind=link}