„A ne minuna” este starea de uimire, de exaltare, pe care o avem atunci când trăim lucruri pe care nu le pricepem cu mintea, dar le simțim cu inima. Starea aceasta este, de fapt, starea de răspuns în fața minunilor care depășesc mintea, care copleșesc inima, care tresaltă sufletul, oferindu-i omului bucurie și pace. Actul minunării omului este rezultatul întâlnirii firescului cu supra-firescul, a naturii cu harul, a omului creat cu Dumnezeu Creatorul.
Așa s-au minunat toți cei din Vechiul Testament, când descopereau puterea incomensurabilă a lui Dumnezeu. De aceea evreii L-au numit pe Dumnezeu „minunat întru slavă” (Ieșire 3, 11), „minunat în lucruri” (Iov 5, 9), „minunat în dreptate” (Psalm 64, 5), „minunat cu iscusința” (Pilde Solomon 6, 8), „Sfetnic minunat” (Isaia 9, 5), „minunat întru neamuri” (Maleahi 1, 14).
Așa s-au minunat și toți cei din vremea lui Iisus, când vedeau faptele ieșite din comun, pe care El le săvârșea: „mulţimile se minunau zicând, niciodată nu s-a arătat aşa ceva în Israel” (Matei 9, 33), „iar mulţimea se minuna văzând pe muţi vorbind, pe ciungi sănătoşi, pe şchiopi umblând şi pe orbi văzând” (Matei 15, 31), „și toţi care Îl auzeau, se minunau de priceperea şi de răspunsurile Lui” (Luca 2, 47).
Dar starea de minunare ar fi trebuit să-i determine pe oameni, în a depăși frica, îndoiala, ura, în timpul pătimirii lui Hristos. Din păcate, omul în slăbiciunea lui, n-a păstrat focul interior al minunării. Primul care a căzut a fost Iuda. Au căzut, apoi, Apostolii, între ei și Toma.
De aceea, Hristos Înviat a revenit la ei, să-i recupereze, arătându-le „mâinile și coasta Sa”, făcându-i să se minuneze, pe vecie, de învierea Lui. Iar pe Toma, l-a pus să-I pipăie rănile, care, minunându-se, a strigat: Domnul meu și Dumnezeul meu! (Ioan 20, 28).
Aceasta înseamnă Paștile pentru noi: să reînvățăm a ne minuna de Învierea lui Hristos. Nu numai acum, ci oricând, și totdeauna, și în vecii vecilor!
