Sâmbăta Mare. Liturghia începe cu preoții înveșmântați în culoare închisă, chiar roșie, amintind de hlamida batjocorii lui Hristos. Poate de aceea invectivele atârnate pe icoana Bisericii în Săptămâna Patimilor ori pe chipul blândeții lui Hristos nu merită răspuns. Va trebui, cred, să ne învățăm să nu mai răspundem lătratului inutil. De altfel, dacă priviți atenți, scaramușii de serviciu primesc pedeapsa în viețile lor. Lipsa bucuriei. Și neputința de a fi izvor de bucurie altora. Nu-i vorba aici de lipsa dialogului ori disfuncții de reflecție. Ci de nevoia de tihnă. Tihna Paștelui.
Sâmbăta Mare. În Liturghie se citesc paremiile – texte alese ale Vechiului Testament – care argumentează istoricul Paștelui (Pesahului, dacă vreți), rolul jertfirii mielului – vă asigur că nu era pentru drob – și toate celelalte proorocii despre Iisus ca Mesia. Sunt mai mult decât limpezi. Textele urcă spre Apostolul zilei și apoi spre lectura Evangheliei. Suntem în zi de Sabath, de sâmbătă, dar lectura ne spune ce se întâmplă în prima zi a săptămânii, dis de dimineața… Liturghia este unită cu Vecernia, prăznuind astfel Învierea a cărei primă tresărire se petrece în cele mai de jos ale pământului, în locuința morților. Iadul se golește. Și acolo, pe fundul iadului, în buzunarul de siguranță al morții, tresare dintâi realitatea Învierii. Este, cred, realitatea pe care am pierdut-o în raport cu Învierea. Aceea de a-i vedea pe cei plecați cum vin Acasă de Înviere…
E vremea liniștirii!
Sâmbăta Mare. În tihna Liturghiei, un singur gând: Dacă s-ar ridica Domnul Hristos din icoana Epitafului cea întinsă pe Masa Altarului sau dacă ar deschide ochii, cum am reacționa? Cât de drag ne este, real, Hristos Domnul Cel Înviat? Copiii veniți la Împărtășire mi-au răspuns.
Sâmbăta Mare. Oboseala slujirii topește grija nopții ce vine. Va fi Lumină la miezul Nopții și Îngerii se vor amesteca printre oamenii. Oamenii, vii și morții deopotrivă, căutând răspuns: ”Adevărat a Înviat!” Dar adevărul acesta nu vine din dreptatea lumii ori din descoperirile științifice – deși, un ochi loial luminii, ar vedea și acolo Adevărul Învierii -, ci din acest „Bucurați-vă!” rostit cu entuziasm, îngeresc, tocmai de Îngerul Domnului. În lipsa acestei bucurii, credeți-mă, nu poate fi Înviere. Rămâne o durere ca un rictus de nevindecat. Numai privind cu ochi bucuroși te apropii de Taina Învierii.
Sâmbăta Mare. E prânzul acum când scriu. O liniște cuminte îndeamnă la odihnă. E clipa de liniștire de care avem nevoie pentru a gusta din liniște pentru a ne trăi Bucuria. E vremea liniștirii!
Citește și: Vinerea Mare: ”Răstignește-L! Răstignește-L!”
