Numai prin credinţă omul intră în legătură adevărată cu Dumnezeu. De ce? Pentru că numai aşa libertatea omului este respectată. Prin credinţă Dumnezeu nu constrânge. Lumea în care trăim ne constrânge să o acceptăm: nimeni nu poate să spună că nu există soare. Soarele ne constrânge să-l acceptăm ca atare. La fel, știinţa umană este o cunoaştere constrângătoare, prin dovezi care iau omului libertatea alegerii.
Taina credinţei constă în a accepta fără nici un fel de constrângere, adică într-o libertate totală. Dumnezeu este pentru că este („Eu sunt Cel ce sunt” – Ieșire 3, 14), dar Dumnezeu, numai în cazul omului, poate „să existe”, sau poate „să nu existe”. Pentru că numai aşa libertatea omului rămâne deplină. Dacă Dumnezeu ni S-ar arăta tuturor, ca să-L vedem şi să-L pipăim, nu am mai vorbi de „credinţă”, ci de o ființă, care ne forțează să credem în Ea.
Credinţa înseamnă a spune lui Dumnezeu „da!”, fără nici un fel de constrângere. Cel mult putem vorbi de argumente în sprijinul credinţei. Dar argumentele nu pot fi niciodată dovezi adevărate. Dovada nu lasă loc de îndoială, pe când argumentul poate fi orcând disputat. Altfel spus: dovada constrânge, pe când argumentul convinge.
Practic omul trăiește între știință (pământul) şi credință (cerul). A nega știința înseamnă a fi „nebun”. A nega credința înseamnă a fi liber, dar la fel de „nebun”, atunci când nu-L vezi pe Dumnezeu („Zis-a cel nebun întru inima sa: nu există Dumnezeu” – Psalm 52, 1). Aici se vede că știința și credința, sunt cele două căi de vindecare a nebuniei omului.
În sensul acesta trebuie să îl înțelegem pe Apostolul Toma: „nebunul” care L-a negat pe Dumnezeu, pentru ca să ne salveze de nebunia noastră (Ioan 20, 24-29).
Pr. Conf. Irimie Marga
