Pe când Mântuitorul propovăduia în Capernaum, I-au adus înainte un slăbănog. Imobilizat pe targă, a fost băgat în casă, prin acoperiș, și Hristos l-a tămăduit.
El singur n-ar fi ajuns în fața lui Hristos, dar a avut noroc cu patru inși…
Dar, oare, e corect să vorbim despre „noroc”? Pentru că unii îl contestă vehement.
Termenul „noroc” vine din antichitate și avea înțeles păgân. De aceea, unii îl resping. Dar, ulterior, semnificația lui a fost modificată.
Schimbarea sensului „norocului” se vede cel mai bine din cumparația cu „tragerea la sorți”. Inițial „sorții”, ca și „norocul”, trimiteau la hazard, la zeități păgâne. Dar primii care au văzut, în „sorți”, puterea lui Dumnezeu, au fost vechii evrei. De aceea, în Pilde 16, 33, se spune: „se aruncă sorții în poală, dar hotărârea vine de la Dumnezeu”.
Aceeași perspectivă o găsim și în Noul Testament. Soldații romani, au aruncat „sorții” ca să decidă cui revine cămașa lui Hristos. În fond, în spatele „tragerii la sorți” nu a stat jocul, ci decizia lui Dumnezeu ca să se împlinească profeția: „și pentru cămașa Mea au aruncat sorți” (Ps. 21, 20). La fel, atunci când s-a ales un nou Apostol, s-a „tras la sorți”, dar Cel Care a ales a fost Dumnezeu (Fapte 1, 26).
Așa trebuie să înțelegem și „norocul”, ca act de binecuvântare. Așa l-au înțeles românii. Acel „Hai, noroc!” a fost mereu o invocare a protecției divine. Așa au spus și minerii, la intrarea în mină, „Noroc bun!”, lăsându-se în voia lui Dumnezeu.
Sensul creștinesc al „norocului” se vede și din opusul lui, adică în termenul „nenorocire”, care desemnează necazul omului părăsit de Dumnezeu.
E adevărat că există și o întoarcere la sensul păgânesc, dat de „jocurile de noroc”. Acestea aduc multă patimă. Ele nu norocesc, ci mai degrabă nenorocesc. Semn că norocul nu-i acolo.
Așa că, atunci când vorbim de noroc, trebuie să ne gândim la Dumnezeu. El ne ferește de orice nenorocire și ne face norocoși cu harul Său.