Nu sunt convins că există o mai frumoasă pagină a iubirii dintre tată și fiică în literatura universală decât aceasta. În care Iair, mai marele sinagogii din Capernaum, cere ajutor de la Mântuitorul. În scripte, un tâmplar din Nazaret. Îl cheamă în casa sa. Nu ca să-L ospăteze, făcându-se astfel gazdă și împlinitor al unei datorii de lider local, și nici în calitatea sa de mai mare al unui sistem neprietenos, de altfel, cu Evanghelia. Care va răstigni, în cele din urmă, pe Domnul în speranța că vor stinge vorbele Sale.
Iair vine ca un tată, abătut și înfrânt de boala fiicei sale. Vine ca un om lipsit de slava funcțiilor care îl defineau social. Cu singura funcție prin care se împlinea ca om. Și, în fond, singurul nume prin care se asemăna Tatălui ceresc.
Bănuim că fetița lui era singură în casa lor. Altfel Domnul Hristos i-ar fi reținut și pe frații ori surorile sale atunci când intervine pentru a o vindeca de moarte. Și avem exemplul fiului văduvei din Nain, care ne-a fost moment de meditație cu ceva săptămâni în urmă, și care desigur persista în mintea și sufletul Apostolilor. Copil unic al mamei sale văduve, singură și ea, așadar. Oferă solitudinii Învierea.
Domnul Hristos însă tot era privit cu îndoială. Cam cum este și astăzi. Vindecase, în drumul Său spre casa lui Iair, o femeie cu scurgere de sânge. Dar le vindecase bolnavii în fața casei soacrei lui Petru, vindecase pe străzile lor, ba auziseră – sunt convins – de tot ce se petrecuse dincolo de marea Tiberiadei. În ținutul de care numai ce ne-am desprins, al Ghenizaretului. Ori pe străzile Ierusalimului și în locurile din Samaria ori pe Valea Iordanului.
Hristos Domnul vindeca pe om acolo unde îl întâlnea. Sau acolo unde îi era adus la îndemâna mâinii Lui de Dumnezeu-Om. De aceea atitudinea oarecum zeflemitoare a celor care boceau deja moartea fetei e stânjenitoare pentru noi, ca oameni. Ce ar mai fi trebuit să facă Hristos să învingă zeflemeaua lor? Căci spuneau, râzând – în mijlocul unui loc de bocit, de tânguit și plâns –, sfidând puterea lui Hristos, că nu mai este nimic de făcut pentru fetiță.
Domnul nu șade la discuții. Cum am mai spus, nu negociază cu moartea. Nu asumă un dialog al surzilor. Ia cu El pe Petru și Ioan, pe Iacov și pe tatăl copilei și pe mamă (Luca 8. 51). Le dăruiește astfel fata acestora din urmă, înviind-o. Nu doar ca pe un dar, ci și ca pe o profeție. Învierea fiicei lui Iair ne așază în perspectiva Învierii Domnului. Ne dovedește că zeflemeaua de cele ale puterii lui Dumnezeu nu-L oprește pe Dumnezeu să facă binele, să așeze viețile noastre în cuprinsul Vieții celei adevărate.
Pilda ne mai învață ceva. Că o singura putere trece frontiera morții. Iubirea. Iar iubirea nu negociază cu nemernicia și nici nu caută să o convertească. O biruie prin Înviere! Cu moartea pe moarte călcând.
