A vorbi despre vrednicie nu este ușor. Când crezi că ai descoperit vrednicia, și dai să pui mâna pe ea, constați că e amăgire. Iar a vorbi despre vrednicia proprie este ca și cum ai vorbi despre sfințenia proprie.
Spun Sf. Părinți că cel care se descrie sfânt, nu poate fi sfânt. Omul trebuie să fie mereu cu conștiința păcătoșeniei, dar cu biruința în Duhul Sfânt. Sfințenia rămâne marele dar pe care nu ni-l dăm noi, ci pe care îl dobândim de la Dumnezeu.
Tot așa este și cu vrednicia. Noi nu putem să o proclamăm asupra noastră, nici nu putem să o trâmbițăm la adresa altora. De ce? Pentru că ne lipsește obiectivitatea totală, sau capacitatea de a judeca perfect, fără cusur. Aceste atribute le are numai Dumnezeu.
Cuvintele din Evanghelia de azi ne descoperă calea care duce la adevărata vrednicie. Parafrazând, ideea este următoarea: vrednicia, cu adevărat, se câștigă numai acolo unde omul Îl pune pe Dumnezeu înaintea tuturor lucrurilor, chiar cu riscurile cele mai mari. Adică înaintea neamului propriu, așa cum au făcut Apostolii, înaintea vieții proprii, așa cum au făcut martirii, înaintea familiei proprii, așa cum au făcut pustnicii, înaintea intereselor proprii, așa cum au făcut cei din temnițele comuniste și gulagurile rușești… Exemplele sunt nenumărate.
Unde constatăm că Dumnezeu apare în plan secund, sau că slava lui Dumnezeu s-ar confunda cu osanalele slujitorilor Lui, acolo nu poate fi vrednicie, ci beție de putere, sau de parvenire, care pierde luciditatea vieții duhovnicești.
Mai auzim, de multe ori, lozinca nefericită că împărtășirea noastră cu Sf. Cuminecătură nu trebuie să fie nici deasă, nici rară, ci cu vrednicie. Absurd! Cine spune că e „vrednic”, deja a zis că e nevrednic.
De fapt, vrednicia n-o avem niciodată, dar ne-o putem câștiga atunci când răspundem smerit la chemarea „Apropiați-vă!”, împărtășindu-ne. Iar nevrednicia crește tocmai la aceia care pleacă, refuzând.
