Potrivit ultimelor statistici, economia României a înregistrat în 2015 o creștere economică de 3,7% față de anul 2014. Cu toate acestea, pe harta economică există numeroase puncte negre, un risc crescut menținându-se în viitor pe fondul crizei forței de muncă, al slabei atrageri a fondurilor europene, cât și al numărului redus de salariați raportat la numărul pensionarilor. Despre intens controversata lege a dării în plată, despre realitățile, duritățile și speranțele economiei românești, cât și despre amenințarea unei noi crize mondiale, vorbește prof.univ. dr. Dan Popescu.
(continuare din numărul trecut)
Cât de împovărătoare apreciați că sunt taxele fiscale plătite de români, comparativ cu alte state europene?
Cred că taxele fiscale, mă rog, într-o categorie mai amplă, impozitele și taxele, nu sunt mari sau mici prin ele ca atare. Ci prin ceea ce populația obține prin plata lor: infrastructuri evolutiv performante, un sistem de învățământ bine finanțat și cu rezultate, protecția sănătății și preventiv și curativ de bună calitate, un sistem cultural, activități culturale atrăgătoare și benefice pentru toți, în fapt politici publice performante, specialiști stimulați în toate aceste direcții. Dacă le avem, și ne bucurăm astfel, plătim corespunzător. Dacă nu, plătim ca atare, însă obținem, ca pandant, foarte puțin. Ceea ce nu este în regulă: unde sunt, totuși, banii, atâția câți au fost și câți sunt? Sunt marginile în care „se joacă” pe acest teren…
De altfel, eficiența sistemului de sănătate și a sistemului de învățământ se calculează eronat. Și sănătatea și învățământul, susținute cu precădere din bani publici, dar nu numai, constituie externalități pozitive – prezintă mari efecte pozitive de multiplicare (de exemplu, nu este vorba doar de prevenirea unei îmbolnăviri, ci și de prevenirea îmbolnăvirii tuturor ce vin în contact cu cel ce nu s-a îmbolnăvit). Ca atare, acestea se impun „internalizate”. Încă de mai multă vreme, în UE, deficitele respective – atunci când se vădesc – sunt înlăturate de o astfel de concepție și aplicarea ei în practică. Ceea ce au încercat să facă, pentru sănătate, și americanii. Și, se pare, că vor reuși.
Pe viitor, este de așteptat ca sistemul de pensii să sufere modificări, numărul celor care muncesc fiind în continuă scădere. Credeți că măsura egalizării vârstei de pensionare pentru bărbați și femei este eficientă sau este nevoie de o altă strategie pentru acest segment?
Poblema pensiilor este o problemă reală, chiar gravă, și nu doar la noi. La noi, pe fond de precaritate economică, și mai mult. Nu cred că chestiunea egalizării vârstei de pensionare dintre bărbați și femei este esențială astfel. În fapt, bărbații nici nu mai fac armata obligatoriu și nici nu nasc. N-au născut niciodată… Vitală este însă producția, vitală este crearea locurilor de muncă chiar dacă un loc de muncă astăzi solicită, nu de puține ori, cheltuieli de multe ori mai mult decât în trecut. Este o dificultate reală, să-i credem pe întreprinzătorii cinstiți și harnici… Trebuie să facem însă față. Din punct de vedere european, se vorbea la un moment dat de un „venit minim” în cadrul UE, chestiune antamată, chiar dacă indirect, încă prin Tratatul de la Roma, din 1957. Ceea ce, pentru români, ar stimula propriile eforturi. Văd însă că pista a fost părăsită, nu se mai discută. Evident că e complicat, dar ce nu e complicat astăzi…
Este clar, cred eu, pentru pensii sunt hotărâtoare – repet – producția în condiții de competitivitate, o productivitate corespunzătoare, deci locurile de muncă mai multe, deci mai mulți plătitori de CAS. Cine știe și poate stimula în acest sens, să guverneze. Cine nu… Desigur, că mediul de afaceri este esențial. Nu cu vorbe, și nici cu lamentări, creștem numărul plătitorilor de CAS. Trebuie văzut și cum au fost prăduite fondurile CAS anterioare. Și recuperat. Pensiile pe bază de contributivitate nu au cum să nu fie plătite. Este o datorie sfântă a statului să dea înapoi oamenilor ceea ce ei au dat la vremea respectivă… Suntem țara a cel puțin două paradoxuri pe care le aflăm doar în economiile din stratul mai de jos al (sub)dezvoltării. Anume: a) pensiile pentru cei foarte mulți sunt atât de mici încât, practic, nu se poate trăi cât de cât din ele. Ar rămâne ca dramele bătrânilor să fie atenuate de sprijinul familiilor și al statului. De multe ori, din nou nu sunt resurse. Ce se întâmplă atunci? Numărul celor în pensie scade, deseori, abrupt.Nu că ar dori ei… b) de altfel, pentru însăși o mare parte din salariați nu se poate trăi din salariu – al doilea paradox – când tocmai acesta este rostul salariului: să poți trăi din el (s-a luat în calcul, un coș minim vital de produse și servicii și la a) și la b). Desigur, producție, productivitate… este adevărat. Să nu uităm însă că am sărăcit pe fondul în care „miliardarii de carton” au șifonat și șifonează uriașe sume din banul public în propriile conturi, iar nu puțini dintre politicieni au fost verigă intermediară. Odată mai mult, „banii înapoi” și investiții cu profit individual și social. Cred că ar trebui reconsiderat – cât mai grabnic – și raportul dintre salarii și unele profituri, iar, pentru sectorul public, raporturile dintre salarii ca atare. Într-un minister performant nu doar ministrul este bun… Să ne apropiem, cât de cât, de nivelurile europene. Măcar ca tendință…
Statisticile arată că aproape 25% dintre români depind de o formă de ajutor social, România îmbătrânește, natalitatea este în scădere, populația este tot mai bolnavă. Ce ar trebui schimbat la nivelul mentalității românilor?
Datele dumneavoastră nu mi se par foarte relevante. Nu spun, însă, că nu sunt multe acordări exagerate, mincinoase, ale acestui ajutor. Este, totuși, o problemă de sistem… Un cunoscut om politic român de la sfârșitul secolului XIX și primele decenii ale secolului XX, Alexandru Marghiloman, mare moșier și proprietar de cai de curse, șeful unui anume fel de guvern în Bucureștiul și teritoriul românesc ocupate de trupele germane în 1916-1918, afirma că „românul s-a născut bursier, trăiește funcționar și moare pensionar”. Firește, exagerare. De pildă, de unde, atunci, atâtea burse, atâția funcționari, atâția pensionari? Dar un sâmbure de adevăr există astfel, vine dintr-o anume istorie a noastră, din domniile fanariote, din multele ocupații armate, suzeranități otomane și protectorate (rusești, de exemplu, dar și austriece, etc.). „Sâmburele” de care vorbesc este, însă, foarte, foarte mic. Pe de o parte, tot asemenea conjuncturii ne-am făcut să fim, după caz, mai luptători, mai muncitori. Iar pe de altă parte, în alte sisteme, unde s-a încurajat munca și nu s-au stimulat furtul, corupția, vorbele goale, escrocherile, românii, chiar cu educația lor inițială ca atare, înclusiv cea din vechiul sistem, au reușit și reușesc, de multe ori, admirabil. Cred, totuși, că în mentalitatea generală trebuie schimbat câte ceva: mai multă muncă, mai multă luptă, mai multă hotărâre, mai multă decizie, mai multă răspundere. Sistemul educațional are, și în acest sens, imensul său rol. Și nu doar școala, ci și biserica, familia.Tot imens… Să nu ne autojignim, pentru prea puțin. Nu cred că suntem cu nimic inferiori, intrinsec, altor nații…
România a rămas ultima la absorbția fondurilor UE, la gradul de corupție la achizițiile publice și la kilometrii de autostradă construiți. Ce e de făcut?
Activitățile profesionale, un control strict, stimuli pe măsură, dar și o puniție pe măsură. Când se afirmă – și se afirmă mereu, la toate nivelurile – că nu puțini, deloc puțini dintre cei cu mari averi, le-au făcut în relație cu statul, cu factorul public, cu furtul amplu de la stat, de la factorul public, cu corupție, etc., dar finalizările la „cei mari”, mai ales, sunt, nu o dată, încete, greoaie, uneori nule, evident că un anume tip de atitudine, negativă social, este încurajată. Să sperăm, însă, mai ales din perspectiva unor măsuri în ultimul timp… Zic să sperăm, mai ales pentru cei care vor veni.
Suntem în plin an electoral, iar românii par să nu mai aibă încredere în actuala clasă politică. Ce tip de politician considerați că ar fi eficient pentru ca România să crească din punct de vedere economic?
Personal, eu nu am o percepție clară în ce privește definirea „clasei politice”. Cine intră aici? Doar foștii, actualii politicieni, chiar dovediți incorecți, necinstiți, ignoranți, versatili, incompetenți? Cred însă că, vorbind de o clasă politică, este vorba de un segment de oameni, de specialiști, care se primenește mereu. Cu cei cu har, cu dedicație în ce privește așezarea lor în slujba cetății, cu putința de a voi, a știi, a putea să fie servitorii națiunii și nu stăpânii ei, profitorii ei. Lucruri demonstrate și nu doar clamate. Cei care vor să facă asta, care știu să facă asta, care pot să facă asta, care au studii pentru a face asta. Poți fi chiar un mare artist, un cântăreț prețuit, și câte și mai câte, dar incapabil de a înțelege politica, de a o face. Dar atunci când nu esti nici măcar un „mare”, ci un „banal”, un „mediocru”? Iar dacă ești egoist, rapace, strângător doar pentru tine, nu mai intră în discuție… Un distins filolog român, cu studii strălucitoare făcute în Germania, în anii de început ai secolului trecut, scria în „Memoriile” sale, ca o reflecție a sejurului său german de atunci, că oricine vrea să fie politician trebuie să aibă și studii de „social” și de „politologie”, de „științe politice”. O fi exagerat academicianul nostru? Poate, dar, văzând tabloul nostru politic de astăzi, îmi vine, mai degrabă, să cred că nu…
Mai este o problemă. Nu doar în politică, ci în general. La noi, mai mult, dar, uneori, și la alții. Promoția funcție de criteriile de valoare, în funcție de ce relevă piața valorilor. Procesul este încă binișor decalat de sistemul de pile, de sistemul de nepotisme, de complicități de un fel sau altul, de fidelitatea exclusivă, cu sau fără motiv, față de șef, de sistemul de „alcov” chiar. De fapt, acest ultim element, pe diferite niveluri, a fost vizibil de când lumea, și, cu siguranță, există, va mai exista. Aproape peste tot. Dacă-l vom întreba pe scriitorul francez de umor fin, Guy Breton, autorul unei lucrări monumentale, „Histoires d′amour de l′histoire de France”, va fi de acord cu ce spunem. Problema nu o văd, totuși, esențial aici, ci, cu precădere, având în vedere ce se petrece după ce „relațiile” se consolidează astfel, înlesnind corupția, incorectitudinile, furturile, apele tulburi… Poate nu toți sunt „răi”, dar având în vedere cele arătate, cum să se mai „strecoare” cât de cât „valori ca atare, fără susțineri”?
Să sperăm, totuși, în mai bine.
Publicitate
