Fenomenul de bullying poate însemna o serie de acțiuni realizate intenționat, iar consecințele sunt: intimidarea, umilirea, excluderea unei persoane sau a unui grup de persoane.
Am vorbit cu Prescurea-Stoia Maria, psiholog clinician și psihoterapeut, despre bullying, cum să discutăm cu un copil despre acest fenomen și dacă putem să prevenim.
Bullyingul ajunge să denatureze percepția despre sine a vicimei, dar și a agresorului, care își bazează imaginea pe putere și pe capacitatea de intimidare. Termenul nu are un corespondent direct în limba română, astfel că este deseori folosit în mod eronat, substituindu-se, în vocabularul unora dintre părinți, cu orice act de agresivitate sau orice act încărcat cu energie agresivă. Actul izolat de agresivitate nu constituie bullying, așa cum nici energia agresivă nu este sinonimă cu agresivitatea, lucru pe care deseori îl explic părinților cu care lucrez în cabinet. Din nou, aș sublinia, întrucât aud adesea astfel de afirmații, că nu putem vorbi de bullying la grădiniță. Aceste vârste, din punct de vedere al dezvoltării sunt mult prea fragede pentru a putea discuta despre intenționalitate, planificare si intimidare. Aici avem de a face, mai degrabă, cu o energie agresivă, canalizată în direcția covârstnicului Aș mai adăuga faptul că violența psihologică, bullyingul, poate avea la bază acte verbale, fizice, sociale sau chiar cibernetice (cyberbullying), ne explică Maria.
Cât de tare poate afecta bullyingul starea psihică sau dezvoltarea unui copil sau a unui adolescent?
Enorm, în condițiile în care cei implicați nu au sprijinul necesar, nu dețin resurse și nu se intervine la timp. Observ în întrebare “singularulˮ. Există tendința de a privi cu precădere către victimă și a ne opri la a compătimi victima și a blama agresorul și atât. Consecințele pe termen lung se îndreaptă către ambele tabere, iar agresorul are nevoie de sprijin în egală măsură, doar că tipul de intervenție diferă.
Victima care a trecut printr-o experiență de bullying are toate șansele de a experimenta relații dureroase la maturitate și a redeveni ținte, într-un fel sau altul, blocată în bucla neputinței pe care a simțit-o în copilărie. Și, într-un scenariu pozitiv, deseori ajunge să ceară ajutor și aduce acea neputință în cabinet și încet coboară pe fir, o înțelege și o desface. Spun “pozitivˮ pentru că există și victime care nu cer ajutor, iar acolo, uneori, deznodământul poate fi nefast.
Agresorul care nu va primi ajutor poate deveni o persoană care nu cunoaște compasiunea, empatia și raționamentul moral. Ne putem uita in jur la micii sau marii lideri formați nesănătos care, odată ajunși la maturitate, își pun calitățile în slujba unor mijloace și scopuri nu tocmai nobile. Pe de altă parte, știm că iubirea protejează, iar iubirea pentru acești copii, viitori adulți, este mană cerească, mai ales în condițiile în care au devenit bullies deoarece ei înșiși au fost victime cândva.
Cum procedăm atunci când copilul vine trist de la școală și nu vrea să comunice cu părinții?
Lipsa de comunicare nu apare de pe o zi pe alta, aceasta are niște rădăcini. Ceea ce lipsește, de fapt, este spiritul de observație al părintelui care, dintr-un anumit motiv, a avut atenția direcționată altundeva. Iar azi, părintele observă deoarece… s-a depășit un anumit prag. Copilul trist, aflat într-o relație securizată cu părintele, comunică, poate nu o face la prânz sau seara, însă o face a doua zi. Avem răbdare, îi oferim spațiu, conectare emoțională și empatie. Aud deseori, chiar și în cadrul ședințelor de familie, părinți care le spun copiilor: Nu plânge, nu trebuie să plângi! Și îi opresc. Ba da, nevoia copilului acum este de a plânge. Prin aceste cuvinte părintele invalidează trăirea copilului și legitimitatea sentimentelor sale. Uneori, copiii au nevoie doar să fiți acolo și să îi ascultați, să îi îmbrățișați, fără soluții magice, fără prea multă intervenție verbală.
În cazul în care lipsa de comunicare este deja instalată, e nevoie să privim către cauze, nu către simptom, pentru că tăcerea este un simptom. Tristețea este, de asemenea, un simptom. Și, de acolo, pornim schimbarea, un drum mai lung, dar salutar.
Exista vreun proces prin care sa pregătim copilul să treacă sau să prevină un episod de bullying?
Aș stărui mai întâi asupra ideii de prevenție, atât în ceea ce privește potențiala victimă, cât și potențialul agresor sau grupurile acestora:
- Observați, observați și credeți ceea ce vi se spune. Dacă eu, ca părinte, nu am încredere în copilul meu, cum va învăța el să aibă încredere în sine pentru a nu cădea pradă bullyingului?
- Fiți model, copilul învață ceea ce observă, nu ceea ce i se spune.
- Subliniați atuurile copilului și nu punctele slabe.
- Creșteți copilului nivelul de angajament moral prin propriul exemplu, poate un act de bunăvoință, poate voluntariat, poate propria empatia vizavi de el și alții.
- Întrebați-vă unde este copilul dvs când stă pe telefon? Cu siguranță nu este lângă dvs., ci undeva pe internet! Cât, cu cine, făcând ce anume? Cyberbullingul este extrem de periculos pentru că se poate “bucuraˮ si de atuul numit “anonimatˮ!
- Ascultati-vă copilul încă de foarte mic și validați-l, nu bagatelizați problemele lui. Problemele sunt atât de grave cum le simte el interior, nu cum le simțiți dvs, prin filtrul de adult.
- Încurajați dialogul prin întrebări deschise “Cum? Cine? Ce? Undeˮ, care să-l ajute pe copil să povestească, nu să răspundă prin “da / nuˮ și atât.
- Încurajați-l să-și rezolve problemele cu dvs lângă el, dar nu îi subtituiți competența. Una e să-l ascultați, alta e să faceți lucrurile pentru și în locul lui, întrucât acest lucru îl vulnerabilizează în fața experiențelor vieții.
- Vorbiți-le copiilor despre bullying, instruiți-i din timp.
Cu referire la trecerea peste experiența bullyingului, aș recomanda părintelui să se îndrepte către un specialist, pentru a evalua situația și a face recomandările necesare.
Există în România programe anti-bullying?
Da. Există programe de prevenție a bullyingului atât în școli, facilitate prin intermediul consilierilor școlari, cât și programe dezvoltate de către diferite ONG-uri, care pun accent atât pe prevenție, cât și pe intervenție și instruirea profesioniștilor implicați pentru a putea gestiona fenomenul. Din fericire, observăm un interes tot mai crescut în ultimii ani al populației spre partea de psihoeducație. Ceea ce este important este ca întotdeauna să analizăm cu atenție ceea ce citim de pe internet, ce carte alegem să achiziționăm, întrucât dezinformarea, știm cu toții, are un potențial fantastic de a ne duce pe cărări greșite. Iar internetul dezinformează și chiar și anumite cărți de parenting sunt scrise fără fundament științific în spate.
