Sibiul a ocupat un loc important în viaţa lui Iuliu Maniu, cel care a jucat un rol astral în unirea Transilvaniei cu România de la 1 Decembrie 1918 și apoi în integrarea Transilvaniei în România Mare. Sibiul a fost fieful său politic şi nu numai în lupta contra Imperiului Austro-ungar pentru drepturile românilor ardeleni.
Venit la Sibiu prin prisma activităţii sale ca unul dintre liderii Partidului Naţional Român din Transilvania, apoi ca preşedinte al Consiliul Dirigent al Transilvaniei (fosta agenţie CFR), în fapt, Guvernul Transilvaniei de la Sibiu, Iuliu Maniu a infleunţat decisiv soarta României de după primul război mondial. Tot la Sibiu, a condus şedinţa Marelui Sfat Naţional din iulie-august 1919. Şi-a mutat cariera politică la Bucureşti în perioada interbelică, pentru ca după al doilea război mondial să revină la Sibiu, într-o ultimă încercare de a scăpa ţara de comuniştii şi sovietici, un lucru mai puţin ştiut şi mediatizat. 2023 este un moment important, deoarece duminică, 5 februarie, se împlinesc 70 de ani de la moartea lui Iuliu Maniu în temnița de la Sighet, după ce în 8 ianuarie s-au împlinit 150 de ani de la naşterea sa.
Documentele demonstrează că Sibiul reprezintă un reper important, dacă nu decisiv, în cariera omului politic Iuliu Maniu, liderul Partidului Național Român din Transilvania și apoi a Partidului Național Țărănesc, după Marea Unire. Acesta a condus de la Sibiu Partidul Național Român din Transilvania, Consiuliul Dirigent – guvernul Transilvaniei -, ședința Marelui Sfat Național din iulie-august 1919, din actualul sediu al Prefecturii sibiene, în care s-au adoptat reformele agrare și electorale, iar după al Doilea Război Mondial, tot de la Sibiu, a depus eforturi pentru a împiedica venirea comuniștilor. În timpul șederii sale aici, Maniu a făcut tot ceea ce i-a stat în putere să obțină sprijinul britanicilor și americanilor, pentru ca România să nu cadă sub stăpânirea Uniunii Sovietice. Prin prisma promovării intereselor românilor, orașul nostru a fost locul în care s-au luat decizii capitale pentru viitorul țăriii.
La Sibiu, Iuliu Maniu și-a jucat ultima carte
La finele anului 1946, înaintea Crăciunului, Iuliu Maniu părăsea Bucureștiul, unde se simțea tot mai stânjenit de agenții guvernamentali (acțiune începută după 1944), stabilindu-se la Sibiu, la sanatoriul doctorului Marius Sturdza, de unde putea comunica mai ușor cu Bădăcinul, locul de care se simțea atât de legat.
Astfel, Sibiul devenea un loc de pelerinaj pentru amicii lui politici (din toate partidele democratice), tot mai îngrijorați de restricțiile dictate de guvernul Groza împotriva forțelor care se opuneau politicii acestuia. În condițiile în care autoritățile filo-comuniste, ajunse la putere în urma măsluirii rezultatelor alegerilor din 19 noiembrie 1946, confundau tot mai mult opoziția cu subversiunea, garda tânără a Partidului Național Țărănesc dorea să se pregătească pentru acțiunea ilegală, propunând înlăturarea rezervelor față de legionari, deoarece aceștia erau considerați specialiști în activitatea subversivă.
La Sibiu, Maniu calma așa-numitul grup al „Obiectivilor“, care îl criticau pentru că punea prea mult accent pe legăturile cu anglo-americanii, știrbind, chipurile, „mândria și independența PNȚ“. Dezmințea, totodată, zvonurile despre retragerea lui din funcție. Nici postura de a conduce din umbră, cum i se sugerase, nu o accepta, dar nicio fuziune în jurul PSD independent (condus de Constantin Titel Petrescu) propusă de anglo-americani, pentru constituirea unei alternative la FND – Fondul Național Democrat, printr-o alunecare spre marxism, nu era convingătoare. Hotărât să mențină identitatea național-socialismului, potrivit lui Adrian Holman, reprezentantul britanicilor la București, Iuliu Maniu studia la Sibiu problemele economice și sociale cărora ar trebui să le facă față în eventualitatea unei schimbări de Guvern în favoarea sa. Spera, potrivit aceleași relatări, să facă „un program socialist, concordant cu structura agrară în care exista numeroasă țărănime de tradiție conservatoare“, adică stăpână pe o mică proprietate. Situat în continuare pe poziții moderate, el avea de înfruntat rezistența unor membri „reacționari“, refractari, deci, la asemenea inovații doctrinare.
În primele zile ale anului 1947, la Washington, Mihail Ralea, unul dintre doctrinarii PNȚ și diplomat de stânga, membru al Academiei Române, cerea cu disperare grâne pentru o țară devastată de foamete și dezorganizare. „Nu ne lăsați în spatele Cortinei de Fier!“, s-ar fi plâns el. Acest apel fusese deja asociat cu un demers, la București, al lui Gheorghe Gheorghiu Dej, care ar fi propus lui Burton Berry „concesii economice“ în schimbul unui ajutor SUA. Aceste tatonări sunt pentru opoziție indicii de renunțare la o atitudine rigidă în politica externă. Și pentru că Maniu se afla la Sibiu, cel care se grăbea să-i semnaleze faptele menționate era Constantin Argetoianu. “Contactându-i pe Mihai Popovici, liderul regional al țărăniștilor, și Nicolae Penescu, secretarul PNȚ, aceștia fuseseră trimiși la Dobrești și la Sibiu să-i informeze pe Ion Mihalache și Iuliu Maniu. Argetoianu alcătuise o chemare pentru Opoziție în vederea unei eventuale cooperări cu guvernul Groza.
Pentru Maniu, însă, marile dificultăți ale autorităților procomuniste îi întăreau speranța că vor fi noi alegeri. Tot de la Sibiu, la 18-19 ianuarie 1947, prin ziarul „Dreptatea“ (oficiosul PNȚ), lansa națiunii un apel. România, avertiza el, era bântuită de „cea mai neagră urgie“ care se abătuse vreodată asupra ei. Țara era sfâșiată de teroare, minciună și fals, încât demnitatea și mândria națională îi fuseseră îngenuncheate. Asemenea stare se instalase la 6 martie 1945 de către „o mână de oameni pe care țara nu i-a văzut niciodată la muncă“. Guvernul Groza, potrivit lui Maniu, folosise toate mijloacele pentru a îngenunchea voința națională. Și în ciuda tuturor nelegiuirilor, deși pierduse alegerile, prin minciuni și fraudă, Groza își clama victoria. Înclinându-se în fața vântului spre libertate, a virtuților cetățenești și a spiritului de sacrificiu, în numele PNȚ, Maniu a apelat la națiune să-și continue lupta până la victoria deplină. În contradicție cu speranțele împărtășite de Maniu, la Paris, Anglia, SUA și URSS semnau tratatul de pace din 10 februarie 1947 cu Guvernul Groza. Drept urmare, după ce fusese vizitat la Sibiu de Ion Mihalache, cum reiese din ziarul „Dreptatea“ din 27 februarie 1947, Iuliu Maniu se întoarce la București, la sfârșitul lunii, și în primele zile ale lunii martie declanșează, împreună cu Dinu Brătianu, președintele PNL și fratele lui Ionel Brătianu, o inițiativă de revizuire a tratatului cu Guvernul Groza. În cercurile politice din România, aceasta se putea constitui într-o mare lovitură împotriva Executivului, că el nu apărase interesele României la conferința de pace de la Paris. Acesta a fost ultimul popas la Sibiu, înainte de episodul de pe pista aerodromului de la Tămădău (14 iulie 1947), când fruntașii PNȚ, în frunte cu Ion Mihalache, vor fi arestați în urma înscenării de către comuniști a unei tentative de a părăsi țara. În condițiile în care orice acțiune politică internă era anihilată, Maniu se convinsese de necesitatea de a avea în străinătate o reprezentare formată din cei mai apropiați colaboratori. Discutase cu Mihalache despre SUA, încă din toamna lui 1946, cerându-i să plece în State, însoțit de câțiva „prieteni“. Maniu era hotărât să părăsească țara dacă Mihalache ar fi refuzat. Cei doi lideri s-au înțeles în mai 1947, la Dobrești, la reședința lui Ion Mihalache, pentru o redistribuire de roluri: Mihalache în străinătate și Maniu în țară. Însă urmează arestarea lui Maniu…”, consideră istoricul Dan Nanu.
Cine este Iuliu Maniu
Iuliu Maniu, jurist şi om politic, născut în 1873 în Şimleul Silvaniei, este membru onorific al Academiei Române din 7 iunie 1919. Fiu de magistrat şi nepot, după mama, al lui Simion Bărnuţiu. Studiile primare la Blaj, cele liceale la Zalău, dreptul la Universităţile din Cluj, Viena şi Budapesta. Din 1896, doctor în drept, din 1898 cu cenzură de avocat la Pesta. Se stabileşte în Blaj ca avocat al Mitropoliei Unite, unde funcţionează până în anul 1915, când este înrolat în armată. Face Şcoala de ofiţeri de rezervă şi este trimis pe frontul rusesc şi apoi pe cel italian. Încă student, participă activ la viaţa politică. În 1892 participă la Congresul studenţesc de la Roman, ca reprezentant al studenţimii române din Ardeal, iar între 1893-1895, la manifestările pentru Republică şi Memorand. Ca student, înfiinţează Societatea studenţilor români, sârbi şi slovaci în Budapesta şi, în calitate de preşedinte, în 1896, rosteşte un discurs politic cerând autonomie naţională pentru românii din Ardeal şi o nouă direcţie politică activistă. În acelaşi an este ales membru în Comitetul Naţional al Partidului Naţional Român.
Între 1906-1910, este ales deputat al Cercului Vinţul de Jos, având intervenţii deosebite în Parlamentul de la Budapesta. Întors de pe front, după consfătuirea Partidului Naţional din 24 septembrie 1918, se stabileşte la Viena, unde, în luna octombrie, în timpul revoluţiei, sublocotenent fiind, cu câteva mii de ostaşi români, ocupă o parte din Ministerul de Război şi, cu sprijinul ofiţerilor români, începe organizarea ostaşilor.
Între 15-16 noiembrie 1918, ia parte la tratativele cu partea maghiară, pronunţându-se pentru desfacerea totală de Ungaria. La Adunarea de la Alba Iulia, într-un discurs sobru, arată drepturile istorice indiscutabile ale românilor asupra Ardealului şi asupra celorlalte ţinuturi româneşti. Contribuie hotărâtor la formularea rezoluţiilor votate de Adunare. Marele Sfat Naţional de la Alba Iulia îl alege ca preşedinte al Consiliului Dirigent şi şef al Resortului de Interne. Timp de mai bine de un an, conduce treburile Ardealului, consolidând noua administraţie românească. După moartea lui G. Pop de Băseşti, este ales preşedinte al Partidului Naţional din Ardeal, care, în februarie 1923, a fuzionat cu Partidul Democrat al lui Take Ionescu, în ianuarie 1925, cu Partidul Naţionalist al lui Iorga, iar în toamna lui 1928 cu Partidul Ţărănesc condus de Ion Mihalache, formând Partidul Naţional-Ţărănesc. E prim-ministru între 16 noiembrie 1928-7 iunie 1930, 13 iunie-10 octombrie 1930 şi 20 octombrie 1932-14 ianuarie1933.
Din cele mai importante lucrări scrise ale sale, amintim: Discursuri parlamentare, Blaj, 1906; Ardealul în timpul războiului, Cluj, 1921; Chestia Banatului, Bucureşti, 1924; Problema minorităţilor, 1924; 1929; Lege pentru organizarea ministerelor, Au comte de Saint Aulaire, 1930; România şi revizuirea tratatelor, 1934, cu C.I.C. Brătianu.
