Un mesaj postat pe rețeaua Facebook de către o profesoară către o colegă mai tânără a devenit rapid viral pe internet.
”Draga mea tânără profesoară de la capătul coridorului,
Te-am văzut cum ai trecut în viteză pe lângă mine. În mare grabă, să apuci să bagi ceva în gură până nu sună iar copoțelul de intrare. Am văzut după ochi că erai tensionată. Aveai cute pe frunte. Și te-am întrebat cum îți mai merge și ai oftat.
”Bine, ce să zic”, mi-ai răspuns.
Dar știam că nu era nici pe departe ”bine”. Am observat cât erai de stresată. Și era clar că presiunea creștea. Și m-am uitat la tine și am hotărât să te opresc chiar în acel moment și în acel loc. Să te întreb cum îți merge cu adevărat. Oare am făcut acest lucru pentru că am văzut în tine o fărâmă din ceea ce sunt chiar eu?
Mi-ai zis că ești foarte ocupată, că sunt multe de făcut. Că e prea puțin timp să le faci pe toate. Am ascultat și apoi ți-am spus cam așa.
Ți-am zis să ții minte că în cele din urmă nu e vorba despre planuri de lecții. Nu e vorba de chestiile alea drăguțe pe care le facem noi, profesorii, tot felul de materiale pe care le creăm, poveștile pe care le citim, citatele pe care le plastifiem. Nu, nu astea contează cel mai mult.
Și m-am uitat la tine cum stăteai acolo împovărată de griji și stresată și ți-am zis că ce contează e să fii cu adevărat acolo pentru copiii aceia care sunt elevii tăi . La final, cei mai mulți dintre ei nu își vor aminti ce planuri de lecție grozave ai scris. Nu își vor aminti ce materiale nemaipomenite ai afișat pe pereții clasei. Cât de corect așezate și cât de curate erau rândurile de bănci.
Nu, nu își vor aminti nici de cât de minunat arăta sala de clasă.
În schimb, își vor aminti de tine.
De bunătatea ta, de empatia ta. De grija și preocuparea ta. Își vor aminti că ți-ai făcut timp să îi asculți. Că te-ai oprit să îi întrebi ce mai fac. Nu așa, de complezență, ci ce mai fac cu adevarat. Își vor aminti de ce le-ai spus despre tine – desprea casa ta, despre câinele tău, despre copiii tăi. Își vor aminti de râsul tău. Își vor aminti că ai stat cu ei la masa de prânz și ai vorbit cu ei.
Pentru că în cele din urmă ceea ce contează ești doar TU.
Ce contează pentru acei copii care stau în fața ta cu picioarele strânse sub băncile alea în care abia mai încap, ce contează pentru ei ești tu.
Tu ești cea care le marchează viața.
Și, când am văzut că aveai lacrimi în ochi și te cuprindeau emoțiile, ți-am zis să nu te mai omori așa cu firea și ți-am zis că propriile tale așteptări sunt cea mai mare sursă de stres. Pentru că noi, cei cărora le pasă cu adevărat, suntem adeseori mai duri cu noi înșine decât sunt elevii noștri. Ne chinuim mintea pentru că uneori dăm greș .Ne spunem mereu că nu am făcut destul. Ne comparăm cu alții. Ne străduim până la epuizare să facem o lecție bună. Sau cea mai dinamică activitate. Sau cea mai atractivă prelegere.
Pentru că vrem ca elevii noștri să creadă că suntem cei mai buni în ceea ce facem și că atingem excelența prin a face.Uităm însă un lucru și o facem adesea. Excelența se atinge mai ales prin a fi.
A fi disponibil.
A fi bun la suflet.
A fi compătimitor.
A fi transparent.
A fi autentic.
A fi înțelept.
A fi tu însuți.
Și toți elevii pe care îi știu au avut cuvinte de laudă pentru profesorii care au arătat că le pasă.
Vezi tu, în cele din urmă copiii văd adevărul. Și dacă profii mai vorbăreți îi fac să se simtă bine o perioadă de timp, doar empatia constantă îi ține pe copii legați de noi. E vorba de relația pe care o construim cu ei. De timpul pe care îl investim pentru ei. Sunt acele mici feluri în care știm să ne oprim și le arătăm ca ne pasă. E dragostea pe care o împărtășim cu ei: dragostea de învățătură. Și de viață. Și, cel mai important, de oameni.
Și în timp ce ce ne zbatem să atingem excelența în profesia noastră, în aceste zile de constrângeri financiare și sub presiunea unor cerințe tot mai mari care vin ”de sus” trebuie să rămânem pe calea cea bună. Pentru noi înșine și pentru elevii noștri. Pentru că omenescul din noi e ceea ce contează cu adevărat.
Tu, profesorul, ești cel care contează pentru ei cu adevărat.
Așa că, du-te înapoi în clasa ta și privește cu atenție. Uită-te la ce se află dincolo de teancul de hârtii de pe catedră, dincolo de lista de e-mailuri care te așteaptă. Și vei vedea că e în tine, chiar acolo în tine însuți. E acolo, puterea de a avea impact e acolo. Șansa unică, care ți se dă o dată în viață, de a produce o schimbare și a influența destinul unui copil. Iar tu poți face asta chiar acum.
Acolo unde te afli, așa cum ești.
Pentru că ceea ce ești tu acum e ceea ce trebuie să fii pentru ei azi. Iar cine vei fi tu mâine va depinde mult de cine și de ce decizi tu să fii azi.
Iar asta e în tine. Știu sigur că este.
Cu drag,
Cealaltă profă de la capătul coridorului”.
Cuvintele aparțin unei educatoare din Canada. În România au fost preluate si traduse de Anca Tîrcă și postate pe blogul său.
Mai multe despre textul inițial și autoare găsiți în articolul „Ce își amintesc copiii despre profesorii lor”.
