Profesor, despre copiii cu CES: Nu sunt imperfecți, ei sunt unici

În învățământul sibian sunt 1.810 copii cu cerințe educaționale speciale (CES) – copii cu dizabilități (locomotorii, de auz, de văz), copii autiști, cu sidrom Down, cu deficiențe de intelect și cei care suferă de boli grele cum sunt cancerele, leucemiile, sau operații complicate. 964 dintre ei sunt în învățământul special și 846 în învățământul de masă. Pentru acești copii, Sibiul are doar 123 de specialiști. 53 dintre aceștia sunt profesori itineranți (profesori de sprijin), 12 profesori logopezi și 53 sunt profesori consilieri. De asemenea, Centrul Județean de Resurse și de Asistență Educațională Sibiu (CJRAE) mai dispune de un serviciu de evaluare în care mai există 2 profesori psihologi, 2 logopezi, 2 psiho-pedagogi și un asistent social. Nu este greu să faci o socoteală și să realizezi numărul mic de specialiști cu o misiune mare.
În ceea ce privește integrarea copiilor cu cerințe educaționale speciale în învățământul de masă, continuăm în acest număr cu mărturii ale părinților și ale cadrelor didactice care au astfel de elevi în clase. Din experiențele acestora, există o certitudine: acești copii pot fi integrați. Contează foarte mult, însă, colaborarea dintre părinte, cadru didactic și specialiștii din sistemul de învățământ. Dacă asta există, restul obstacolelor pot fi trecute.
 
Ruxandra Sasu este educator specializat (shadow), acea persoană calificată care însoțește copilul la școală și îl ajută în activitățile zilnice. În momentul de față este însoțitor pentru un copil cu tulburări din spectrul autist. Ea spune că problemele pot fi observate încă din învățământul preșcolar și că intervenția timpurie în aceste cazuri este esențială în dezvoltarea și integrarea copilului în învățământul de masă. Situația se complică atunci când părintele este anunțat că se întâmplă ceva cu micuțul lui. Se naște un conflict între acesta și educatorul ce face observația. Importantă, în aceste cazuri, este colaborarea permanentă între cadrele didactice și psihologi, pentru ca abordarea părintelului să fie una benefică. Modul dur în care o astfel de veste poate fi primită de către un părinte este confirmat și de T.A.M., mama unei fetițe al cărei IQ este sub limită. Copila a fost diagnosticată în primii ani de școală și, deși au trecut 8 ani de atunci, mama își amintește de parcă a fost ieri.
„Când a terminat clasa I, învățătoarea mi-a spus ca fetița mea nu este atentă la ore, nu are răbdare, face tot timpul altceva decât ceea ce trebuie să facă și că ceva nu este în regulă. Diagnosticul ei a fost un șoc pentru mine. Nu înțelegeam de ce ni se întâmplă nouă. Mai aveam o fetiță cu doi ani mai mare și cu ea nu erau probleme. Eram dezorientată și speriată”, povestește mămica.
A fost, însă, sprijinită și încurajată de învățătoare și, în timp, s-a împăcat cu ideea. A început să fie atentă la lucrurile care o făceau fericită pe fiica ei.
„Nu am izolat-o și i-am ocupat timpul cu tot felul de activități. A fost la chitară, la dansuri, dar marea pasiune se dovedește a fi handbalul”, spune mama.
T.A.M recunoaște că a fost etichetată de unii părinți, că i s-a atras atenția că rezultatele fetei sunt slabe, dar a învățat să țină fruntea sus. După ce va termina clasa a VIII-a o va îndruma spre o școală profesională și îi va da șansa să urmeze o meserie.
Cât de importantă este colaborarea?
Georgeta Hidu este profesor pentru învățământul primar la Școala Nr. 12. Ea are în clasă un copil diagnosticat cu autism. Nu are niciun dubiu că pot fi integrați în învățământul de masă, dar, cu o condiție: o colaborare strânsă între familie, cadru didactic, profesorul de sprijin, consilierul școlar și între toate persoanele abilitate (logoped, psiholog, etc).
„Este foarte important să se lucreze împreună. Copiii aceștia nu sunt imperfecți, ei sunt unici. Când am aflat că o să am un copil cu autism l-am considerat o provocare, o șansă de a mă autodepăși. Au fost momente în care am crezut că nu o să-i pot oferi tot ceea ce are nevoie, însă nu a fost așa. Am învățat să nu fac diferențe, m-am documentat mult în domeniu și am avut și sprijinul părinților. Nu-l percepem și nu-l tratăm ca pe un copil cu probleme, iar el se poartă ca atare. De asemenea, am ținut permanent legătura cu psihoterapeutul lui pentru a învăța cât mai multe și a ști cum să mă port cu el”, spune cadrul didactic.
Povestea care confirmă rezultatele unei astfel de colaborări este cea a lui M.A, un băiețel care, la 4 ani, a fost diagnosticat cu autism infantil, dar care astăzi, la 12 ani, a ajuns un copil perfect normal, fără niciun fel de certificat. Mama lui povestește momentul în care a aflat diagnosticul.
„A picat ca un trăsnet. Nici nu știam ce este autismul. Mă gândeam că e o boală dintr-aceea cruntă. Nu se vorbea atât de mult atunci despre autism. Nu știam ce să fac, încotro s-o apuc. Căteva zile am clacat și eu și soțul meu”, povestește ea.
A venit apoi conștientizarea diagnosticului și decizia de a lupta pentru copil. Mama a renunțat la serviciu pentru a se ocupa de băiat. Perioada de grădiniță a fost grea, pentru că nu era primit, sub diverse motive (lisa spatiului, lipsa specialiștilor etc). Părinții au reușit să-l ducă inițial câte o oră pe zi, apoi câte două. A fost o perioadă grea, dar care a trecut. La școală situația s-a schimbat. Copilul a fost acceptat fără probleme la Școala 13, iar învățătoare Cătălina Stancu l-a primit cu brațele deschise. Colaborarea dintre profesor și părinte, dar și dedicarea cadrului didactic au făcut diferența. Chiar dacă a avut o programă specială a fost tratat ca toți ceilalți. Părinții au avut grijă să urmeze terapii la Fundația UCOS, să meargă la psiholog și să fie integrat cum trebuie, iar evoluția lui a fost uimitoare. A.M. este astăzi un băiat ca toți ceilalți care își face prieteni și merge singur de acasă la școală și invers.
Puterea de a nu renunța
O altă poveste specială care arată că se poate, dacă se vrea, este cea a lui Sabin Petculescu, un băiețel diagnosticat cu paralizie cerebrală, forma tetrapareză spastică, care, chiar dacă nu-și poate folosi membrele, este elev în clasa pregătitoare, la Școala Nr. 21 din Sibiu. Povestea lui o s-o citiți, pe larg, în numărul viitor al ziarului, pentru că este o lecție de viață. Acum, însă, vă spunem că integrarea lui Sabin în învățământul de masă a fost un succes, după o perioadă de coșmar.
„În primii ani de grădiniță am avut experiențe triste și dureroase în grădinițele de stat. Sabin a fost mult timp depresiv. La grădiniță era exclus în mod voit de către educatoare din majoritatea activităților. El nu făcea dansuri, nu se juca cu copiii, iar de câte ori vorbea educatoarea stătea mereu întoarsă cu spatele către băiat. Eram și eu în sală, pentru că îl însoțeam permanent și simțeam tot ce simțea copilul meu”, povestește Viorica Petculescu, mama băiatului.
Erau deciși să plece în Germania, unde sperau să fie tratați cum trebuie, când au întâlnit o altă educatoare, la o grupă de germană.
„Doamna a fost un miracol. Era dedicată trup și suflet. Nu a făcut diferențe, a integrat copului, iar Sabin a înflorit. A progresat atât de mult, încât ne-a fost teamă să mai plecăm, să nu-i stricăm echilibrul. Am fost sigură atunci că se poate și în România. Și așa a fost. Sabin este un copil fericit și iubit acum. Dacă găsești oameni deschiși la minte și la suflet poți integra și acești copii. Învățătoarea lui Sabin de acum este și ea ca un înger, iar colegii lui sunt minunați. Îl iubesc și îl protejează, chiar și cei mai năzbâtioși dintre ei”, spune mama.
Mai sunt multe probleme de rezolvat: numărul mic de specialiști, lipsa cursurilor de pregătire pentru dascălii ce au astfel de copii în clasă, lipsa unei programe diferențiate pentru ei, lipsa din multe școli a  materialelor didactice și a spațiilor dedicate lor, consilierea corectă a părinților, pentru a accepta situația și a ști cum să-i facă față.
Mai e nevoie de ceva, la fel de important: sprijinul colegilor de clasă și al părinților acestora. Totul ține, însă de mentalitate. Doar așa le dăm șansa pe care o merită.