Sibianul Adrian Vălean și cei 3 clujeni, Vlad Căpușan, Vasile Cipcigan și Mihnea Prundeanu au revenit din expediția pentru cucerirea Vârfului Manaslu (8156m, Munții Himalaya), al optulea vârf de pe planetă. În timpul escaladei, alpiniștii nu au apelat nici la surse de oxigen suplimentar și nici la ajutorul șerpașilor. Condițiile meteo le-au impus însă retragerea de pe munte mai devreme, la altitudinea de 7 400 de metri. Despre cele 60 de zile petrecute în Munții Himalaya și despre experiențele dure pe care le implică o astfel de ascensiune montană ne-a vorbit liderul expediției, Adrian Vălean.
În momentul în care a intervenit riscul de avalanșă , aflându-vă, iată, la cota 7 400, ați luat decizia să vă retrageți de pe munte. În asemenea situații, este singura opțiune posibilă pentru a scăpa cu viață?
Riscul de avalanșă este inerent unei furtuni de zăpadă și da, singura opțiune este retragerea cât mai rapidă. Ne-am confruntat cu risc mare de avalanșă la retragerea din tabăra 2, 6400 m, unde am fost surprinși de vreme rea pe timpul nopții și dimineața deja era multă zăpadă acumulată, pe perioada de aclimatizare, deci mai devreme de asaltul final.
Cum a fost în ansamblu această expediție, care a durat 60 de zile ?
Expediția a fost foarte grea din punct de vedere fizic, pentru că am urcat fără oxigen suplimentar și fără ajutorul șerpașilor. Ca să faceți o comparație, un alpinist care urcă cu șerpași duce un rucsac de 5 sau 6 kg, iar noi am urcat cu rucsaci de până la 20 kg.
Expediția a început cu un marș de apropiere de 130 km, a pornit de la altitudinea de 530 m, tabăra de bază a fost amplasată la 4800 m. Pe munte, la altitudini peste 4800 m, am stat 30 zile, iar altitudinea maxim atinsă a fost de 7400 m. După 10 zile de ascensiune aveam amenajate 2 tabere, la 5700 și 6400 m, dar toate corturile lăsate pe munte au fost distruse de furtună și zăpadă și au trebuit înlocuite, o parte din echipament a fost de asemena distrus și, în cele din urmă, cu echipamentul disponibil doar 2 alpiniști am urcat spre ultima tabără. Din păcate, prognoza s-a schimbat și fereastra de vârf practic nu a existat, singura optiune rămânând retragerea din ultima tabără. Expediția a însemnat o colaborare excelentă cu colegii din Cluj, împreună am făcut o echipă foarte bună, aceasta fiind, de altfel, cheia succesului. Faptul că suntem toți teferi e un adevărat succes pentru noi și mai ales pentru mine, în calitate de lider al expediției.
Care au fost cele mai dure experiențe cu care v-ați confruntat în Himalaya?
Efortul de a echipa taberele a fost foarte mare, vremea rea, altitudinea extremă, multe ninsori și riscul de avalanșă au fost principalele provocări la care a trebuit să facem față.
Cât timp v-ați pregătit pentru această a 6-a expediție și în ce a constat antrenamentul?
A fost, într-adevăr, a 6-a expeditie la peste 5000 m, după Caucaz 2002 si 2003, Anzi 2005, Pamir 2006, Himalaya 2012 și, de asemenea, Alpi, în fiecare an din 2004 până în prezent. Antrenamentul fizic este la nivelul unui sportiv de performanță, necesitând antrenamente zilnice de cel putin 2 ore. Au fost făcute antrenamente în Munții Făgăraș, pe timp de iarnă și în Munții Alpi, prin ascensiunea unor vârfuri peste 4000 m, inclusiv vârful Mont Blanc ( 4810 m), în luna iulie 2013. Pentru a testa nivelul de antrenament, în 2013 am participat la curse de maraton montan, clasându-ne între primii 10 sportivi la Marathon Apuseni, Marathon Hercules, 2X2 Race, dar și pe podium, locul 3, la Retezat Trail Race.
Trăgând linie și rememorând întreg traseul acesta până la peste 7000 de metri, cum considerați că v-ați putea îmbunătăți strategia de abordare a vârfurilor montane dificile?
Fiecare expediție aduce un plus de experiență. Practic, 50% sunt șansele de reușită dacă totul e organizat perfect și esti bine pregătit fizic, restul de 50% țin de condițiile meteo…
Veți mai încerca pe viitor să cuceriți vârful Manaslu sau vă orientați spre alte trasee?
Și Manaslu e o opțiune, dar avem si alte obiective în vedere, oricum, tot în Munții Himalaya.
Ce vă spuneți sau la ce vă gândiți în momentele în care gradul de epuizare fizică este foarte ridicat, iar gerul și vântul sunt cumplite și trebuie să găsiți puterea să faceți următorul pas în sus?
Alpinismul de altitudine este un sport care ține extrem de mult de voință, dar și de psihic. Situațile grele sunt parte din ceea ce facem. De cele mai multe ori, de abia aștepți să ajungi sus, ca apoi să cobori și să fii în siguranță. O ascensiune himalayaiană este o experiență care rămâne mult timp vie în memorie, de abia ajuns acasă începi să realizezi prin ce ai trecut. Acolo sus, trebuie să rămâi focusat pe ceea ce faci , iar singurul gând e la pasul următor.
Ce semnifică pentru dumnevoastră cucerirea unui vârf montan, merită această țintă toate eforturile pe care le faceți?
Nu vârful e scopul principal, ci ascensiunea în sine…noi mergem pe munte pentru că ne place cățărarea pe munte…practic, atunci când ai ajuns sus, jumătate din vis e împlinit, cealaltă jumătate e să ajungi teafăr jos…
