Articol de Daniel Deleanu
Azi, la Botoșani, unde iarna se juca de-a v-ați ascunselea cu soarele, iar tribunele gemeau de frig și nădejde, Hermannstadt a îndrăznit să urce pe teren ca un șoim al munților, gata să sfâșie norii de deasupra Moldovei. Fluierul arbitrului, un vuiet ca dintr-un corn de munte, a spart liniștea Botoșaniului și pe gazon au intrat 22 de lei-paralei, fiecare cu o povară de vise pe coamă. Mingea, felină neîmblânzită, s-a grăbit să-și aleagă prada. A fost o partidă care a început cu vântul de partea gazdelor, dar care, la final, și-a schimbat cântecul în favoarea sibienilor.
Hermannstadt a tăcut și și-a plănuit cu mult tact răzbunarea
Botoșaniul a deschis dansul în minutul 16, prin Adi Marian Chică-Roșă, care a trimis balonul în plasă cu delicatețea unei flori de gheață, furând de pe cerul sibienilor un boț de stea. O execuție curată, dar care a avut efectul unui ghimpe în coasta sibienilor. Tribunele au izbucnit în urări mai ceva ca întreaga Itacă la revedera lui Ulise, iar cerul părea să se lumineze un pic pentru moldoveni. Dar Hermannstadt, asemeni unei păsări de pradă care își alege răbdătoare momentul perfect pentru atac, a tăcut și și-a plănuit cu mult tact răzbunarea.
În minutul 42, Aurelian Chițu, căpitanul visurilor sibiene, a țâșnit prin apărarea moldoveană ca un dârz râu de munte care sparge toate zăgazurile. Șutul său, precis ca un ceas elvețian, a adus egalarea. În acel moment, timpul s-a oprit, iar Botoșaniul și-a mușcat buzele: vântul își schimbase direcția.
După pauză, jocul s-a transformat într-un duel al voințelor, ca o frânghie trasă între Câmpia Jiliei și Munții Cindrel. Botoșaniul alerga după minge ca după ultima suflare, dar apărarea sibiană, condusă de stânci vii, a rezistat. Minutul 74 a adus momentul care a schimbat totul. Silviu Balaure a prins o ocazie din nimic și a trimis mingea în plasă cu grația unui dansator pe gheață. Golul lui Balaure nu a fost doar un punct pe tabelă, ci un strigăt de triumf, o declarație că Hermannstadt nu se teme de gerul nordului. În tribunele botoșănene, fețele s-au schimbat, iar speranțele s-au topit ca aburii unei cești de ceai uitate pe masă.
Hermannstadt pleacă acasă cu inima plină
Botoșaniul s-a zbătut, dar parcă fiecare șut era o luptă împotriva destinului. Portarul sibian, strașnic veghetor al burgului nostru, a respins totul ca unul din zidurile de piatră ce înconjurau Cetatea Roșie din fruntea Transilavaniei. Fluierul final a fost o eliberare pentru Hermannstadt, o declarație că, de dincolo de munți, sibienii – Prometei cu ghete în picioare – au știut să aducă focul victoriei în inima Moldovei.
La final, Hermannstadt a părăsit terenul ca un învingător tăcut, dar mândru, ducând cu el nu doar cele trei puncte, ci și amintirea unui meci câștigat cu inima, cu mintea și cu sufletul. Gazdele au fost azi niște lupi năpârliți, adică, așa cum le-ar fi spus Păcală, niște lupi în pielea goală, cam costelivi și cu ghiulele atârnându-le de labe, de a căror goliciune ar cam trebui să le fie rușine, mai ales de proprii spectatori, care au înfruntat frigul pentru a-i susține.
Așa s-a încheiat povestea fotbalului sibian din seara aceasta. Nu cu triumfuri zgomotoase, ci cu șoapta caldă a unei victorii meritate. Gazdele au jucat azi cu gulerele jerseelor scrobite în apa umilinței și cu bocanci pe care se vedeau de la o poștă cutele resemnării.
Chiar dacă Chică-Roșă a umplut ranița sibienior cu un cactus încă din minutul 16, zeii echipei gazdă n-au mai suflat în caravelele corabiei botoșănene, care azi a fost doar o coajă de nucă. Măldărăsanu, pe de altă parte, i-a potcovit azi bine pe mânjii lui, făcându-i să cânte din drâmbă de două ori. Hermannstadt pleacă acasă cu inima plină, iar Botoșaniul rămâne să-și caute consolarea sub luminile reci ale stadionului.
Credit foto: FC Hermannstadt
