Astăzi, 24 ianuarie, se împlinesc 166 de ani de la Mica Unire. Unirea Principatelor Române, adică Moldova și Țara Românească, a fost primul pas concret spre România modernă.
În acest context, Sibiu 100% vă prezintă situția în care se regăsea Sibiul și Transilvania în acel moment istoric și emoțiile trăite de românii transilvăneni. Sibiul era capitala administrativă a Transilvaniei, iar presa locală românească acorda spațiile ample Micii Uniri, spre nemulțumirea administrației habsburgice. Evenimentele se succedeau cu repeziciune, în condițiile în care abia trecuse un deceniu de la Revoluția pașoptistă din 1848 -1849.
În intervalul 1850-1858, Sibiul cunoscuse, până la crearea Imperiului Austro-Ungar, din 1867, o perioadă extraordinară de dezvoltare, fiind Capitala Transilvaniei, principat în cadrul Imperiului Habsburgic. Sibiul înflorea sub aspect economic, social și cultural, consolidându-și un statut privilegiat. Acest demers jurnalistic, în premieră pentru mass-media locală, a fost realizat în parteneriat cu istoricul Rafael Țichindelean, coordonatorul Grupului „Istoria Sibiului pe metru pătrat”, și cu Ștefan Adrian Tulbea, membru al aceluiași grup și student în anul III la Studiul Patrimoniului și Managementul Bunurilor Culturale din cadrul ULBS.
Sibiul la 1859
Mica Unire sau Unirea Principatelor Române, Moldova și Țara Românească realizată la 24 ianuarie 1859, rămâne unul din cele mai importante evenimente din istoria țării noastre. Acest eveniment național pune bazele unui stat român modern, deschide calea spre o statornică unificare legislativă, administrativă și economică între cele două Țări Românești, divizate de secole din cauza influențelor exercitate de Imperiul Țarist și de Imperiul Otoman și, de asemenea, constituie primul pas concret spre înființarea României Mari.
Această unire s-a realizat într-un context istoric foarte favorabil: Războiul Crimeii a cauzat o limitare a puterii rusești în Balcani, iar Tratatul de Pace de la Paris din 1856 a consacrat o diminuare a influențelor rusești și otomane asupra Principatelor Române. Mai mult decât atât, acestea s-au bucurat de susținerea Marilor Puteri Europene în realizarea unificării, mai ales de cea a Franței lui Napoleon al III-lea. Unirea Principatelor a demonstrat sentimentul solidar de apartenență națională și identitară care sălășluia în inimile românești, dar a demonstrat și conștientizarea faptului că unirea se realizează în baza unei culturi, limbi, identități, istorii și culturi comune. Unirea de la 1859 crește prestigiul Principatelor Române pe scena internațională și marchează un moment deosebit de important în istoria europeană, Marile Puteri Europene recunoscând în cele din urmă Unirea Principatelor sub domnia lui Al. I. Cuza, iar viitorul Regat al României devenind un actor mai important în relațiile internaționale.
Românii transilvăveni sprijineau Mica Unire în ciuda opoziției Imperiului Habsburgic
Dacă ne raportăm la Transilvania în contextul realizării Micii Uniri, trebuie menționat faptul că rolul ei cu privire la înfăptuirea Unirii Principatelor a fost unul minimal, foarte redus. La mijlocul secolului al XIX-lea, Transilvania se afla sub dominația Imperiului Habsburgic, era o parte integrantă a acestuia, așadar nu ar fi avut cum să participe direct la evenimentele naționale din estul și sudul său, însă cu siguranță, o anumită solidaritate și implicare simbolică a românilor transilvăneni, mai ales a celor din Sibiu, pot fi afirmate.
Motivul clar pentru care românii transilvăneni nu au putut avea o implicare mai activă este administrația austriacă. Imperiul Habsburgic nu a putut susține această Unire a Principatelor Române, întrucât aceasta nu era favorabilă politicii externe și interne ale Imperiului. În politica externă, Austria nu și-ar fi dorit realizarea unei unificări și fondarea unui stat român, deoarece aceasta spera la exercitarea unei influențe asupra Țărilor Române, iar unirea ar fi dus la apariția unui stat român puternic și mai greu de influențat de către Viena.
Mai mult decât atât, Țările Române erau plasate la granița sud-estică a Imperiului și erau văzute ca o zonă-tampon între acesta și Imperiul Otoman. În plus, Țările Române se aflau sub suzeranitatea Imperiului Otoman, iar Imperiul Habsburgic avea în relațiile cu otomanii propriile interese de natură economică și diplomatică, astfel acesta își dorea menținerea stabilității la granițele sale sud-estice, ori o unificare a Principatelor Române i-a făcut pe habsburgi să se teamă de o potențială răsturnare a echilibrului de forțe în regiune, fapt care ar fi putut declanșa conflicte între Marile Puteri.
De asemenea, după cum am amintit anterior, unul din cei mai mari susținători ai Unirii Principatelor a fost pe plan extern Franța lui Napoleon al III-lea, un binecunoscut rival al Imperiului Habsburgic. Așadar, înfăptuirea Unificării ar fi dus la sporirea influenței franceze în zonă, fapt care era inacceptabil și devastator pentru Austria din punct de vedere diplomatic.
Iar în ceea ce privește politica internă, motivul pentru care Austria a refuzat o Unire a Principatelor gravitează în jurul dorinței habsburgilor de a menține un control ferm asupra Transilvaniei. Imperiul Habsburgic avea în componența sa numeroase popoare și națiuni, fiind un stat multietnic. Aceste popoare care habitau între granițele imperiului reprezentau diferite majorități naționale în diverse regiuni cucerite și anexate de-a lungul timpului de habsburgi. Prin urmare, în secolul al XIX-lea (cunoscut în istoriografie și ca secolul națiunilor), aceastea au început să își dezvolte puternice aspirații de autonomie și autodeterminare, mai ales ca urmare a Revoluției de la 1848, și să ceară numeroase drepturi și libertăți.
În cazul Transilvaniei, românii reprezentau populația majoritară, așadar, îndeplinirea Unificării Principatelor Române ar fi amplificat aspirațiile românilor transilvăneni pentru autonomie sau poate chiar o unificare cu românii din afara lanțului carpatic. Dacă Imperiul Habsburgic ar fi susținut această politică a Principatelor Române, controlul austriac asupra Transilvaniei ar fi slăbit drastic. Ba mai mult, o reușită națională a românilor transilvăneni ar fi declanșat un val de naționalism și solidaritate și în rândul celorlalte popoare ale imperiului, fapt care l-ar fi dus în pragul dezastrului și al prăbușirii.
Reminiscențele Revoluției de la 1848 – 1849 încă reverberau
La mijlocul secolului al XIX-lea, Sibiul era unul din cele mai importante centre culturale, politice și administrative din Transilvania. Orașul se dezvoltase foarte mult în ultimele decenii grație administrației habsburgice, care îi înțelesese semnificația profundă și importanța pe care o are în raport cu Transilvania.
Așadar nu e de mirare faptul că acesta fusese capitala Transilvaniei între 1692-1792. La mijloc de secol XIX, Sibiul se vedea cuprins de febra revoluționară, fiind unul din cele mai importante locuri ale desfășurării Revoluției de la 1848 în Transilvania. Sibiul a fost puternic influențat de evenimentele Revoluției pașoptiste, fiind unul din marile centre al confruntărilor politice, al ciocnirilor militare și transformărilor sociale.
În contextul revoluției, românii transilvăneni s-au grupat în jurul unor figuri remarcabile, lideri ai revoluției, precum Simion Bărnuțiu, George Barițiu, August Treboniu Laurian, Alexandru Papiu Ilarian, Nicolae Bălcescu, Andrei Șaguna, Avram Iancu și așa mai departe, cerând o serie de drepturi și libertăți, precum abolirea iobăgiei, drepturi politice egale, recunoașterea națiunii române și conferirea unor drepturi egale în raport cu celelalte națiuni privilegiate ale Transilvaniei etc., și respingând vehement ideea unirii Transilvaniei cu Ungaria.
Deși Blaj este cel mai celebru și recunoscut centru al revoluției din Transilvania în mentalitatea colectivă, Sibiul a fost un centru important de conducere a acțiunilor, un centru de inițiativă și de difuzare a programelor revoluționare de luptă socială și politico-națională. Sibiul a fost unul din locurile de întâlnire a revoluționarilor români, de redactare a programului Adunării Naționale de la Blaj, și a fost și sediul Comitetului Național Român.
La Sibiu, Bărnuțiu concepe și redactează, la 24 martie 1848, manifestul antiunionist. La Sibiu a avut loc în aprilie/mai 1848 o consfătuire, la care participă și delegați din Blaj, în cadrul căreia se decid culorile steagului revoluționar, lozincile revoluționare, și se adoptă programul revoluției. Universitatea săsească, implicit comunitatea sașilor, decide să îi sprijine pe români în acțiunile lor revoluționare, împotrivindu-se deciziei de alipire a Transilvaniei la Ungaria și revoluției maghiare, considerându-le o primejdie la adresa monarhiei habsburgice și un pericol în fața intereselor sașilor.
Tot în Sibiu se refugiază și o bună parte din revoluționarii români exilați din Principate. În Sibiu se mai regăseau și oficiali imperiali austrieci și ofițeri ai armatei potrivnici ambițiilor maghiare. Așadar, Sibiul devine un centru important al revoluției, întrucât aici a fost concentrată marea masă a opozanților revoluției maghiare. Discrepanțele dintre revoluționarii maghiari și cei români au dus la declanșarea unor conflicte acerbe între cele două tabere, acestea degenerând în 1849 într-un război civil de proporții mari. Fiind un important centru al organizării sașilor (loiali habsburgilor), precum și un punct strategic și militar important, Sibiul a fost atacat și asediat în repetate rânduri de armatele revoluționare maghiare conduse de generalul Iosif Bem.
Burgul de pe Cibin a fost apărat asiduu de către trupele imperiale austriece și milițiile săsești, contribuția românilor fiind și aceasta notabilă, însă conflictul începuse să capete amploare prea mare, așadar monarhul austriac se vede nevoit să facă apel Imperiului Țarist, a cărui intervenție militară pune capăt ostilităților. Pentru Sibiu s-au dat numeroase lupte. În primă fază, pe 21 ianuarie 1849, generalul Bem este învins, însă acesta reușește să cucerească orașul la 11 martie 1849, pentru ca în 21 iulie, orașul să fie recucerit de generalul rus Luders. Victoria țaristă nu avea să fie de durată, la 5 august generalul Bem reușind să pătrundă în oraș, fiind însă alungat pe 6 august din nou de generalul Luders.
Sibiul, din nou capitală a Transilvaniei
În urma înfrângerii revoluției maghiare și a consolidării stăpânirii habsburgice în Transilvania, Sibiul redevine capitala regiunii în 1850, deținând acest statut până în 1858. Acest fapt marchează o nouă etapă în istoria orașului. Autoritățile austriece încep să reorganizeze administrația, reședința guvernatorului Transilvaniei fiind stabilită la Sibiu.
Sibiul cunoaște în acest deceniu și o puternică etapă de dezvoltare și pronunțată urbanizare, fiind modernizate clădirile publice și infrastructura. Învățământul, științele, artele se dezvoltă în oraș. Tot în această perioadă, în 1853, se înființează și Telegraful Român, cea mai veche publicație cu apariție neîntreruptă de la fondare și până în prezent din România și Europa de Sud-Est.
În ceea ce privește momentul 1859, Sibiul și Transilvania nu au putut participa direct, însă era firesc ca în rândul românilor să existe sentimentul unității și solidarității naționale, mai ales după ce spiritele lor au fost animate de Revoluția Pașoptistă și după ce evenimentele revoluționare care au împresurat Europa au permis afirmarea națiunilor în diferite țări.
În ciuda politicilor de marginalizare și a măsurilor de constrângere din partea austriecilor, românii transilvăneni au dat dovadă de o conștiință națională puternică și au susținut ideea de unitate prin mijloace religioase și culturale și transmițând mesaje de solidaritate. Acest spirit se datorează în mare parte activității post-revoluționare a elitelor politice și intelectuale românești din Transilvania, și mai ales a eforturilor lui Andrei Șaguna și cele ale Bisericii Ortodoxe. Intelectualii din Transilvania s-au aflat în corespondență cu cei din Principate în permanență, astfel ideile Unificării Principatelor au putut fi diseminate și dezbătute prin scrisori și publicații.
Biserica Ortodoxă, reprezentată de Andrei Șaguna, a fost un pilon al identității naționale românești și a păstrat puternice legături cu românii, mai ales cu elita politică și intelectuală românească, de dincolo de Carpați. De altfel, chiar clerul bisericesc s-ar fi putut să fi contribuit la răspândirea mesajului Unificării Principatelor în zonele rurale ale Transilvaniei. Însă, indubitabil, un rol deosebit de important în difuzarea evenimentelor referitoare la Unificare în Transilvania l-a avut presa.
Publicațiile românești ale epocii au fost printre singurele care au abordat acest subiect în 1859. Cronicile epocii sau cronici mai actuale care tratează epoca nu amintesc absolut deloc despre vreo influență a acestui eveniment în Transilvania sau în Sibiu, firesc, întrucât, amintim din nou, Imperiul Habsburgic nu a încurajat sau susținut această inițiativă unionistă sub nicio formă, chiar contrariul, acesta a supravegheat orice semn de solidaritate cu Principatele și a interzis orice manifestare politică în favoarea Unirii, motivația din spate fiind teama că unirea ar putea inspira în Transilvania mișcări naționale.
Ce scria presa din Sibiu
Publicațiile românești ale vremii din Sibiu s-au arătat favorabile acestei unificări a celor două Principate, ziarele „Telegraful Român” și „Gazeta Transilvaniei” salutând evenimentul, relatând despre el și exprimând speranța că acesta va duce la o întărire a conștiinței naționale. În ambele ziare, cele mai recente relatări și articole s-au făcut în data de 29 ianuarie 1859, deci la 5 zile după eveniment. Gazeta Transilvaniei vorbește despre Mica Unire în rubrica „Cronica Străină” din nr. 4/1859.
Știrea este deschisă cu următoarele: „Aleceandru loan Cuza Domnulu Moldaviei, este și Domnulu Romăniei, proclamatu în unanimitate de adunarea generală a Romănieii la 24 Ianuarie la 7 ore seara”. Autorul articolului continuă menționând că reprezentanții întruniți în Guvern și Adunare încep să dezbată decizia alegerii domnului, aceștia împărțindu-se în două tabere. Apoi, autorul redă în câteva paragrafe unul din discursurile ținute în cadrul Adunării, menționând că a fost cel rostit de D. B. Boerescu.
Extras din discurs: „Pentru ce suntemu înpărțiți în două câmpuri? Pentru ce ne numimu noi și voi? Au nu suntemu toți Rămâni? Au nu avemu toți aceași Patrie? Au nu suntemu teți fii aceleiași mume? Pentru ce se zicemu noi și voi? de ce se nu zicemu noi Romănii? Nu avemu toți aceeași amoare, nu simțimu toți aceleași sentimente pentru muma noastră comună? Care este causa divisiunei voastre? care este mărulu de discordie dintre noi? […] Să ne unimu dar toți asupra principiului, asupra acestui mare principiu cu care să reînvieze naționalitatea noastră! Să ne dămu mâna ca frații, că avemu mai trăimu cățiva ani, și că copii și strenepoții noștrii au să moștenească unu fiitoru gloriosu creatu de noi! A ne uni asupra principului, este a ne uni mi asupra persoanei ce represiptă astu principu! Astă persoană este Alexandru Ioan Cuza, Domnulu Moldavieii! Să ne unimu asupra ăcestui nume, și posteritatea ne va binecuventa, țara ne va întinde mâinile, și conștiința noastră va fi împăcată, că ne amu împlinitu cu religiositate o datorie sfăntă”.
Autorul articolului se declară emoționat de cele exprimate de Boerescu, spunând că și audiența a început să lăcrimeze. Urmează apoi Dimitrie Ghica să țină o cuvântare scurtă: „Această idee îmi veni, frațioru, în acelu momentu criticu de ieri, căndu popululu cu oștirea erau la așa de puțină distanță, cănd unu sănge de frați era aproape să se verse! Să ne dămu mâna, să fimu frați, ca să nu tragemu asuprăne blestemele posterității!”.
Apoi în sală are loc o slujbă religioasă ținută de episcop, moment în care toți cei adunați se roagă pentru Cuza și pentru sănătatea lui. Ulterior se mai țin câteva discursuri de către personalități muntene marcante în istoria României, iar apoi episcopul îi invită pe delegați să sărute Evanghelia și crucea, să se roage pentru a primi înțelepciune. Este descrisă succint scena depunerii voturilor, iar apoi numărarea lor și decizia unanimă de a-l alege pe Cuza domn.
Mitropolitul îl numește domn al țării, iar în cele ce urmează, delegații se pregătesc de petrecere: muzica începe să cânte, clopotele sunt trase, torțe sunt aprinse, iar toți reprezentanții încep să intoneze urale și să îl aclame pe Cuza. La urmă se mai țin câteva discursuri și încep să se discute condițiile impuse de Marile Puteri Europene și dorințele vociferate de români. Autorul declară că are informațiile de la un corespondent din Moldova. Spre final, ziarul s-a arătat foarte entuziast cu privire la această decizie electorală.
Telegraful Român anunță dubla alegere a lui Cuza chiar în prima pagină a nr. 5/1859, fiind al treilea articol care deschide ziarul, după cele privind pilda religioasă a zilei și evenimente politice în Imperiul Habsburgic și în afara lui. Ulterior, detalii despre alegerea sa și modul în care s-a făcut alegerea sunt redate câteva pagini mai târziul.
Autorul articolului surprinde o atmosferă similară articolului precedent, punând accent pe solemnitatea momentului, chiar el mărturisind surprinderea sa privind această atmosferă. După câteva descrieri generale privind desfășurarea Adunării, autorul redă discursul lui Cuza la alegerea sa și jurămintele făcute de acesta: „Noi Alecsandru Ioan cu mila lui Dumnezeu și Voința Națională, Domnu Moldovii, la toți de fațăși vii dorim sănătate! Voința nației prin al ei organ, Adunarea electivă, Ne-au ales Domnu Moldoveii Suindune pe tron cu numele de Alecsandru Ioan, cea întăi datorie a Noastră este, de a Ne adresa către Voi, iubiților compatrioți, de a Vă dori pace și fericire, și de a Vă spune care sănt cugetările și țintirile Noastre. Înainte de a Ne sui pe tronul la care Ne-au chiemat încrederea Nației, Noi, în fața Adunării om făcut următorul giurământ: Giur în numele Prea Saintei Treimi și în fața Țării mele, că voiu păzi cu sfințenie drepturile și interesele Patriei,[indescifrabil], că în toată Domnia mea voiu priveghia la respectarea legilor pentru toți și în toate, uitând toată prigonirea și toată ura, iubind de o potrivă pre cei ce m’au iubit și pre cei ce m’au urât, neavănd înaintea ochilor mei decât binele și fericirea! Așa D-zeu să’mi fie întru ajutor!”.
Apoi se continuă: „Acest giurămănt arată linia de purtare ce avem a păzi în Domnia Noastră. Guvernământul Nostru va fi în toată puterea cuvântului, guvernămăntul, precum îl vrea, precum îl statornicește convenția înceiată în 7-19 August 1858 între Înalta Poartă Otomană și puterile garante drepturilor Patriei noastre. Vom fi Domn constituțional!”.
În paragrafele care urmează, autorul redă câteva discursuri ținute de personalități prezente în Adunare și de către mitropolit, finalizate toate cu urala „Să trăiești, Măria Ta!”. Și în acest caz se exprimă o admirație din partea presei față de cele realizate în Principate. Presa continuă apoi câteva luni întregi ale anului să mai aducă aminte sau să facă mențiuni privind alegerea ca domn a lui Cuza și în Moldova și în Țara Românească, tendința fiind încheiată odată cu venirea verii.
După cum s-a putut constata așadar, deși românii transilvăneni nu au putut să participe la aceste evenimente sau să le susțină prin manifestări publice și politice, ei au fost solidari cu ele, iar entuziasmul a fost prezent în rândurile românilor, cel mai vizibil manifestându-se în presă sau prin susțineri simbolice și mesaje indirecte.
Vizita istorică a lui Al. I. Cuza în orașul de pe Cibin
Sibiul anilor 1860 era un oraș în plină ascensiune din punct de vedere social, economic și cultural. Nenumărate persoane importante au vizitat Sibiul în acele timpuri, cu scopuri politice, economice, turistice sau culturale. O persoană mai neobișnuită ce a poposit în Sibiu a fost fostul domnitor al Principatelor Unite, Alexandru Ioan Cuza. După ce a fost forțat să renunțe la tronul Principatelor, acesta a pornit, împreună cu soția sa și cu cei doi copii ai lor, pe drumul său în exil, la începutul anului 1866.
Pe data de 5 martie 1866, Cuza, împreună cu familia sa, înnoptează în Sibiu, la Hotelul Coroana Ungariei (unde astăzi funcționează Agenția Teatrală, de pe str. Nicolae Bălcescu) din centrul orașului, în drum spre Viena. Acest lucru a fost consemnat în ziarul sibian al vremii, Telegraful Român, în numărul 16 din 8 martie 1866.
În ziar este scris astfel „Eri sér’a sosi aici Principele Cus’a sî trase la corón’a Ungariei iara adî diminétia la 8 óre plecà spre Vienn’a”. Fostul domnitor a strabătut întreaga Europă de Vest, ajungând la Milano și Paris. Totuși, iubirea lui Cuza pentru patria română și pentru popor îl mistuia. În 1867, acesta îi scrie noului lider de la București, respectiv lui Carol I, cerându-i să-i accepte întoarcerea în Patrie ca un simplu cetățean, Carol răspunzându-i negativ. Cuza se va stabili definitiv, în 1872, la Heidelberg, în Imperiul German. După șapte ani de exil, în 1873, fostul domnitor al Principatelor Unite, Alexandru Ioan Cuza se va stinge din viață. Clădirea în care și-a petrecut noaptea Cuza în Sibiu se află pe actuala Stradă Nicolae Bălcescu, numărul 17, astăzi fiind sediul Agenției Teatrale din Sibiu. În 1966, când se aniversa centenarul trecerii lui Cuza prin Sibiu, pe clădire a fost amplasată o placă comemorativă, menționând astfel: „Aici a poposit la 5 martie 1866 Alex. Ioan Cuza în drumul său spre exil”.
Drumul Unirii Principatelor
După finalul Războiului Crimeei, în 1856, a avut loc, în același an, Congresul de Pace de la Paris, între marile puteri ale Europei – Imperiul Britanic, Prusia, Imperiul Țarist, Franța, Sardinia, Turcia și Austria – unde a fost semnat tratatul ce încheia războiul mai sus amintit, tratat ce conținea articole referitoare la Principatele Române, respectiv Moldova și Țara Românească.
Puterile europene din Vest au susținut organizarea alegerilor democratice în cele două principate, astfel încât în 1857 au avut loc alegeri pentru componența adunărilor Ad-Hoc, urmând ca în 1859 să aibă loc alegeri pentru funcția de domnitor. În același an, 1859, Conferința de la Paris stabilea denumirea de „Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei”.
Cu toate acestea, doar două instituții, Comisia Centrală și Înalta Curte de Casație și Justiție ar fi funcționat la comun. S-a decis să fie doi domnitori și guverne separate, ceea ce pentru români însemna o unire incompletă. Mai întâi, pe 5 ianuarie 1859, alegerile din Moldova au fost câștigate de Alexandru Ioan Cuza, urmând ca pe biletele de vot din Țara Românească, pe 24 ianuarie, să apară numele aceluiaș A.I. Cuza, acesta fiind ales ca domn și în acest principat. În acest mod Principatele Române au surprins Vestul, marile puteri nu au intervenit după dubla-alegerea a lui Cuza.
În anii ce vor urma, marile puteri europene vor recunoaște unirea celor două principate cu Alexandru Ioan Cuza ca domn, inițial cu excepția Imperiului Habsburgic și Imperiului Otoman. În 1861, în cadrul Conferinței de la Constantinopol, Marile Puteri acceptă unirea administrativă și legislativă, totuși doar pe perioada domniei lui Cuza. În această perioadă au fost unite și serviciile vamale, telegrafului și poștelor, granița dintre Moldova și Țara Românească a fost desfințată, iar București a fost numit capitala noului stat. Ziua de 24 ianuarie a fost declarată zi națională.
În 1862 a fost deschiderea, la București, a primului Parlament unic – Adunarea Legislativă – al României. Guvernele celor două principate au fost la rândul lor unificate, formând primul guvern unic ce a fost condus de conservatorul Barbu Catargiu. În 1863, domnitorul l-a numit prim-ministru pe liberalul Mihail Kogălniceanu.
În luna decembrie a aceluiași an a fost votată legea Secularizării Averilor Mănăstirești, aproximativ 25% din teritoriul agricol al mănăstirilor trecând în proprietatea statului. La solicitarea domnitorului Cuza, Mihail Kogălniceanu a realizat un proiect de reformă agrară, ce a fost înaintat Adunării Legislative. Anul următor, în 1864, Adunarea Legislativă, dominată de conservatori, va respinge proiectul și va cere demisia premierului.
În 2 mai 1864, Adunarea Legislativă este dizolvată, în urma unei lovituri de stat în Principatele Unite. Lovitura de stat a avut ca efect schimbarea puterii în stat, urmând să fie promulgată o nouă constituție, numită Statutul Dezvoltator al Convenției de la Paris, ce întărea puterea domnitorului Alexandru Ioan Cuza.
În august 1864 a fost adoptată legea rurală prin care a fost desfințată clăcășia, țăranii urmând să fie împropietăriți în funcție de numărul de vite pe care le dețineau. Pământul primit de țăran nu putea fi vândut pentru o perioadă de 30 de ani, iar acesta trebuia plătit timp de 15 ani. Această lege nu a fost bine pusă la punct, mulți țărani nefiind împropietăriți, cei ce totuși au beneficiat de lege nu au putut să se bucure mult de pământ, loturile primite fiind mult prea mici pentru a fi lucrate cum trebuie. O altă parte din țărani s-au îndreptat, ca forță de muncă, spre puțina industrie existentă.
În decembrie a fost emisă Legea Instrucțiunii Publice, învățământul primar devenind gratuit și obligatoriu, prevedea egalitatea între sexe la învățământ și laicizarea acestuia – desprinderea de instituția bisericii – intrând în apartinența statului. Consacră liceul cu 7 clase, cu o pondere mai mare acordată disciplinelor umaniste. Învățământul tehnic profesional a fost introdus în școlile de agricultură, arte și meserii de comerț. Încă din anul 1860 a fost înfințată Universiatea de la Iași, iar în 1864 este înfințată cea de la București. Astfel au fost puse bazele sistemului de învățământ românesc modern.
În perioada conducerii lui Cuza a mai fost emis Codul Civil, elaborat pe baza codului realizat de Napoleon Bonaparte și a celui italian. Biserica ortodoxă a fost declarată autocefală, putând să se autoguverneze. Tot în această perioadă, alfabetul latin devine oficial, iar Principatele Române aderă la sistemul metric.
Monstruoasa Coaliție l-a îndepărtat pe Cuza de tronul țării
În ciuda tuturor acestor reușite de a reforma societea română, lovitura de stat i-a îndepărtat pe oamenii politici de domnitor. S-a constituit astfel o alianță politică împotriva lui Cuza, numită „Monstruasa Coaliție”, formată în 1863. Aceasta era alcătuită din conservatori și liberali radicali, cu scopul de al înlătura pe Cuza de la Putere și a aduce un prinț străin în locul acestuia.
În urma problemelor pe plan intern, la data de 11 februarie 1866, Cuza a fost forțat să își semneze abdicarea, puterea fiind preluată de o locotenență domnească, alcătuită din trei persoane: Lascăr Catargiu, reprezentant al Moldovei și al conservatorilor, colonelul Nicolae Haralambie, reprezent al Armatei și generalul Nicolae Golescu, reprezentant al Țării Românești și al liberalilor. Pe lângă cei trei a participat la conducerea țării și un guvern alcătuit din liberali și conservatori condus de Ion Ghica.
Istoricul imobilului de pe strada Nicolae Bălcescu, nr. 17
Ansamblu de patru clădiri formează două curţi interioare. Corpul de la stradă prezintă subsol, parter şi etaj. Parterul modificat prezintă în dreapta portalul gangului. La etaj se află cinci ferestre tradiţionale cu ancadramente simple. Sub cornişa profilată se află o friză din dreptunghiuri alungite, alternate cu cercuri.
Acoperişul în două ape, cu 3 lucarne acoperite prin rupere de pantă şi coşul cu secţiune rotundă. Clădirea de trei etaje din spatele curţii a fost construită în 1900 pentru extinderea tipografiei. Informațiile sunt preluate de pe patrimoniusibiu.ro. Într-o cameră de la etaj se păstrează o amplă stucatură festonată de plafon.
O placă comemorativă pe clădire menţionează faptul că „Aici a poposit la 5 martie 1866 Alex. Ioan Cuza în drumul său spre exil”. Aici a funcţionat Hotelul Coroana Ungariei (Hotel Hung. Krone) în a doua jumătate a sec. XIX.
Hotelul a găzduit la 11 iulie 1860 pe scriitorul Al. Odobescu timp de 3 zile, iar la 5 martie 1866 pe Al. Ioan Cuza.
În1877 clădirea este cumpărată de Josef Drotleff jr., care-şi mută aici tipografia şi librăria.
În 1922 firma Drotleff va fuziona cu firma Krafft sub numele de „Krafft şi Drotleff A.G.”, devenind cea mai mare tipografie germană din această parte a Europei.
După 1947 este naţionalizată şi va continua să funcţioneze aici sub denumirea de Poligrafia de Stat (în 1952 se numea Industria de Arte Grafice – Intr, de Stat Sibiu) până în 1972, când imobilul a fost reamenajat pentru locuinţe, iar Poligrafia s-a mutat în actualul sediu din şos. Alba Iulia.
Aici a fost redacţia la Siebenbürgisch-Deutsches Tageblatt, cel mai important ziar de limba germană din Transilvania, înfiinţat în 1874.
