3.1 C
Sibiu
luni, noiembrie 25, 2024

Publicitate electorală

spot_imgspot_img

eveniment

INTERVIU. Mugur Frățilă, expert independent Centrul de Resurse Juridice, despre ”azilele groazei”: ”Și în Sibiu există, probabil, astfel de fenomene”

Cele mai citite

În contextul evenimentelor din ultima vreme, cu acele ”azile ale groazei”, am vrut să știm cum stă Sibiul la acest capitol, de ce lucrurile au fost scăpate de sub control și, mai ales, ce putem face ca să preîntâmpinăm astfel de drame.

Mugur Frățilă. Foto: Arhiva personală

Controalele, un fel de reacție de panică

Aș urni discuția de la această preocupare a ta pentru persoanele vulnerabile, de fenomenul pe care îl monitorizezi de ceva ani. De unde această componentă, de activism în această zonă?

Prima întâlnire cu sistemul de asistență socială și asistență medicală psihiatrică am avut-o la finalizarea studiilor, în urmă cu peste 25 de ani, când m-am angajat la Spitalul pe Psihiatrie din Sibiu. Nu am stat mult, dar perioada petrecută acolo a rămas o etapă deosebit de importantă pentru cariera mea. Am întâlnit dimensiuni ale psihiatriei mai aproape de Evul Mediu decât de psihiatria modernă și m-au cutremurat câteva experiențe avute în acest spital. Era încă un spital nerenovat, dar mai ales nereformat. Atunci și acolo am întâlnit pentru prima dată ceea ce pentru mine a devenit o expresie-simbol: culoarele suferinței.  De altfel, atunci mi s-a cristalizat determinarea de a acționa independent în favoarea celor vulnerabili, care riscă să devină victime ale abuzurilor.

Cum se face asta, de a acționa ca expert independent? Oricine poate să să implice în această zonă și să aibă o voce distinctă?

Nu știu… Teoretic, cred că da. Dacă simți o vocație, o misiune în acest sens, cu siguranță vei găsi căile și oportunitățile. În ceea ce mă privește, mă gândesc că a fost un amestec de structură de personalitate și experiențe trăite (experiențe tulburătoare, șocante, experiențe care nu te mai lasă să dormi noaptea dacă nu acționezi). După ce am plecat din spital, a urmat o creștere progresivă.

Am început să activez independent ca psiholog, am trecut prin tot soiul de etape, în profesie, în carieră, iar prin 2003-2004 s-au întâmplat două lucruri importante. Am reușit să pun bazele unor operațiuni independente: în 2003 am pus bazele Asociației Tonal, pe care am înființat-o oficial în 2005 și tot în 2003-2004 am început colaborarea cu Centrul de Resurse Juridice în domeniul monitorizării independente a respectării drepturilor persoanelor cu dizabilități intelectuale și psiho-sociale (mai ales cele instituționalizate). Aceste două direcții importante ale carierei mele s-au cristalizat în 2003-2004 și au continuat până în prezent, fără întrerupere.

Suntem încă în plin scandal cu acele ”azile ale groazei”, cu problemele sistemului de asistență socială în sine, descoperite ”taman” acum. Ne interesează și pe noi acest subiect, ca județ, ca Sibiu?

Categoric da. Ne interesează, sau ar trebui să ne intereseze foarte mult,  din două motive: în primul rând pentru că fenomenele scoase la iveală de acest scandal și de alte scandaluri (de acum un an, trei, cinci, șapte, cincisprezece…) sunt fenomene generale (reale sau potențiale), răspândite, specifice sistemelor de asistență socială și psihiatrică, mai ales în serviciile rezidențiale (acolo unde oamenii locuiesc, temporar sau definitiv, în diferite instituții). De aceea, evident că ele nu sunt localizate geografic, doar în anumite zone.

Presupunând, prin absurd, că în Sibiu nu ar exista probleme, ar trebui să ne intereseze cum să preîntâmpinăm asemenea derapaje, cum să implementăm o strategie eficace de gestionare a riscurilor. În al doilea rând însă, realitatea tristă este că și în Sibiu există, probabil, astfel de fenomene. Chiar dacă nu sunt evidențiate suficient, nu sunt documentate, raportate, nu sunt aduse la cunoștința sibienilor, sau poate sunt negate sau minimalizate, ele există. Trebuie să avem în permanență în suflet și atenție faptul că în spatele acestor „scandaluri” stau drame teribile și foarte multă suferință a semenilor noștri.

Am o dilemă. Primim comunicate peste comunicate, de la o mulțime de instituții publice cu atribuții în asistență socială, despre sancțiuni, amenzi la Centrele de gen din Sibiu. Mă întreb: dacă a existat o preocupare permanentă pentru ce se întâmplă în aceste centre, cât de justificate sunt acum aceste măsuri? În aproape toate căminele de bătrâni sau locațiile cu copii instituționalizați au fost constatate nereguli. Se întâmplă asta pentru că aceasta e normalitatea sau cineva, care nu și-a prea făcut treaba, s-a hărnicit exact acum? Eu aș tinde să cred că dacă sunt constatate atâtea probleme, aceasta se datorează și faptului că nu au fost monitorizate suficient. Greșesc?

Nu, deloc! O activitate responsabilă și riguroasă de monitorizare are o dimensiune cantitativă (frecvența cu care urmărim, analizăm și descriem un fenomen, o situație, o instituție) și o dimensiune calitativă (ce metode și instrumente utilizezi, ce informații obții, cât de precise, reale și detaliate sunt informațiile, ce criterii și probleme urmărești, cum depășești barierele inevitabile care apar astfel încât să te asiguri că ai acces la informații complete, autentice, cum descrii, cum raportezi situația identificată, cum urmărești evoluția etc) . Poți să vizitezi o instituție (să faci o vizită de control sau de monitorizare) o dată sau de zece ori, dar ceea ce contează foarte mult, în primul rând, este ceea ce reușești să observi, să identifici și să înțelegi, cum evaluezi ceea ce este acolo și cum raportezi ceea ce identifici. Altfel spus, nu contează doar frecvența unor vizite, ci și conținutul, eficacitatea acelor vizite.

În România, începând cu anul 2016, printr-un efort considerabil inclusiv al Centrului de Resurse Juridice, a apărut legea nr. 8, de înființare a Consiliului de Monitorizare a implementării Convenției ONU privind drepturile persoanelor cu dizabilități. Acest Consiliu de Monitorizare este o entitate publică cu atribuții clare (și complementare programelor Centrului de Resurse Juridice). După înființarea acestui Consiliu de Monitorizare, am sperat (noi, societatea) că… România este salvată: avem un organism public ce va veghea cu responsabilitate și rigoare la respectarea drepturilor persoanelor vulnerabile. Realitatea însă, a fost alta. Nu este momentul să dezvoltăm acum această temă (care însă trebuie dezvoltată!), dar istoria scurtă a Consiliului de Monitorizare este deja profund marcată de derapaje, politizare, superficialitate și incompetență. Au existat situații în care am mers în vizite de monitorizare la diferite instituții aproape în paralel cu Consiliul de Monitorizare, iar diferențele de raportare au fost deosebit de mari.

Voi exemplifica cu o situație dramatică, o tragedie care a avut loc în județul Sibiu, în anul 2018. La un centru rezidențial din localitatea Tălmaciu a existat o agresiune severă între doi rezidenți, cu consecințe de o gravitate extremă. Ei bine, printr-o coincidență, Consiliul de Monitorizare a desfășurat o vizită la acel centru exact la două zile după producerea tragediei. Despre acel incident deosebit de grav, în raportul vizitei de monitorizare al Consiliului (raport public)  găsim o singură frază:  „În urma incidentului petrecut în data de 30.07.2018, din cei 133 de beneficiari, doi se aflau internați, unul la Spitalul Clinic Județean de Urgență Sibiu, iar cel de-al doilea la Spitalul de Psihiatrie Gheorghe Preda Sibiu, iar un loc era neocupat”. Atât. Atât a identificat și consemnat Consiliul de Monitorizare, Autoritate autonomă sub control Parlamentar, despre unul dintre cele mai grave și șocante cazuri de violență fizică severă întâmplate în sistemul rezidențial de asistență socială din România. În rest, raportul face referire, printre altele, la ziduri, paturi, condiții de viață și alte chestiuni generale.

Revenind la situația prezentă, cred că ceea ce se întâmplă cu intensitatea aceasta a controalelor în ultimile săptămâni reprezintă un fel de reacție de panică a autorităților. Ca să traduc într-o notă trist-amuzantă, e ca și când se sparge buba (care, se pare, are niște subterane complexe – interese financiare, politică etc.), și niște persoane aflate în tot felul funcții se agită brusc și strigă: ”Aoleu! Ce facem acum?” ”Păi facem ce putem!” ”Și ce putem face?” ”Niște controale!” Nu știu exact ce finalitate au astfel de acțiuni de anvergură, dar cred că cineva ar trebui să analizeze cu atenție inclusiv tipul acesta de reacții ale autorităților, de către cine sunt inițiate, cine le coordonează, care este finalitatea acestor controale, care sunt consecințele și (mai ales, dacă într-adevăr ele au o fundamentare legală legitimă) de ce nu au fost ele efectuate cu aceeași intensitate și până acum?

”Cea mai importantă ofertă pe care publicul, noi, cetățenii, o avem către oamenii vulnerabili, e mila”

Ce se întâmplă cu noi, ca societate? Așa suntem noi? Înrăiți încât nu ne interesează astfel de fenomene? Sau imuni la suferința oamenilor?

Voi da un exemplu personal. În paralel cu activitățile din aria psihologiei și drepturilor omului, de câțiva ani de zile, asociația noastră a reușit să creeze o marcă de ceramică – ceramica Tonal. Un proiect 100% independent și sibian. Facem ceramică, cred eu, tot mai frumoasă. Și îmi aduc aminte de niște experiențe interesante care nouă ne-au clarificat foarte bine, în urmă cu vreo 10 ani, traiectoria de „marketing” pe care trebuie să o adoptăm: să separăm cu totul orice mesaj social, de ceramica Tonal. Pare surprinzător. Altfel spus, să nu asociem niciun mesaj social, de sensibilizare, cu produsele și creațiile Tonal. Să încercăm să facem performanță în domeniul ceramicii, fără să sensibilizăm sau să constrângem potențialii noștri clienți să aleagă ceramica Tonal din… milă. De ce? Pentru că, la început, aproape invariabil, când potențialii clienți aflau că în spatele ceramicii Tonal stă o poveste socială, cei mai mulți clienți reacționau pozitiv, cu înțelegere, și spuneau „bine, atunci cumpăr și eu ceva”… Frumos… Dar discutabil ca model de afacere.

Noi avem nevoie de un motor de autofinanțare autentic, ca să putem funcționa autonom ca asociație. Altfel spus, nu este suficient să „stârnești” compasiune, este nevoie de mai mult, este nevoie de performanță.  Această simpatie pentru misiunea noastră poate să mascheze performanța reală în domeniul ceramicii, performanță de care este nevoie pe o piață reală. Dar experiența care ne-a determinat să renunțăm definitiv la a spune povestea din spatele ceramicii Tonal a fost la polul opus celor descrise mai sus. E vorba despre reacția unei persoane la unul dintre târgurile de profil la care participa și asociația Tonal. Acea persoană s-a apropiat foarte încântată de locul unde erau expuse creațiile noastre. A venit zâmbind, a luat niște obiecte și a început să le studieze foarte încântată. Dar când a cerut mai multe informații despre ceramica Tonal și a aflat povestea din spate, s-a crispat, a lăsat obiectele jos și s-a îndepărtat. Nu îmi este foarte clar nici acum care a fost substratul reacției respective, dar aceea a fost realitatea. Acela a fost momentul din care ceramica Tonal este promovată exclusiv ca… ceramică Tonal. Cine dorește să afle mai multe, poate afla făcând un pic de cercetare, nu este cazul să vindem un mesaj social, simultan cu o creație ceramică. Pe undeva este trist. Poate vreodată ne vom reconsidera această viziune…

Concluzia pe care am avut-o atunci, ca urmare a acelor experiențe, a fost următoarea: în România (desigur, nu doar la noi), cea mai importantă ofertă pe care publicul, noi, cetățenii, o avem către oamenii vulnerabili, este mila. Aceasta este oferta noastră, mila. ”Ai o problemă? Ai o dizabilitate?” ”Da.” ”Atunci (poate) mi-e milă de tine!” În această milă  își are originea un întreg arsenal de atitudini și acțiuni: dau niște bani, zâmbesc prietenos, am o atitudine de infantilizare, poate fac o sponsorizare sau poate donez ceva, etc. Aceasta este oferta noastră fundamentală, ca societate, către oamenii vulnerabili: mila. Se pare că noi înșine ne abrutizăm și nu mai avem de oferit reciprocitate, nu mai avem de oferit solidaritate, nu mai avem de oferit respect, vinovăție, rușine, responsabilitate. Avem de oferit doar milă. Atât. Dacă cineva are curaj să analizeze cu atenție foarte multe acțiuni sociale, independente sau de stat, va regăsi, în cele din urmă, mila ca energie fundamentală, originară. Dar practicarea milei are anumite consecințe toxice, atât din punct de vedere psihologic, cât și din punct de vedere social. Sunt efecte perverse, dramatice, cumva neașteptate. Când oferi milă, se întâmplă simultan două chestiuni negative: fie că îți dai seama sau nu, creezi o ierarhie, o poziție de dominare, o relație de superior-inferior. Iar asta poate fi ceva dur, poate chiar brutal pentru cel căruia vrei să îi fii alături. Să ai o dizabilitate nu înseamnă, implicit, că nu mai ai demnitate sau nu mai ai dreptul să ai demnitate.

Al doilea aspect este însă chiar mai grav decât primul: având în vedere situația dificilă sau gravă în care se află oricum o persoană vulnerabilă, o constrângi să accepte aceasta unică ofertă a ta: mila. Cumva, obligi acea persoană să-și accepte inferioritatea falsă produsă de mila ta. O obligi să își înfrângă mândria, demnitatea. Dacă singurul instrument sau singura pârghie emoțională, socială, pe care o mai are la dispoziție o persoană cu dizabilități pentru a supraviețui, a trăi decent, a se vindeca sau recupera, este mila (personală sau instituțională), atunci, în cele din urmă, acea persoană, în disperare de cauză, va trebui să se recunoască înfrântă sau poate chiar umilită și va trebui să accepte… mila. Este dramatic. De exemplu: un om care a rămas fără familie și care eșuează într-un centru rezidențial de asistență socială sau un spital de psihiatrie. El va deveni, deseori, dependent de bunăvoința sau de mila angajaților, a sătenilor care îi mai oferă câte ceva etc. Într-un sistem instituțional închis, vei deveni foarte repede dependent. Dacă la această dependență adăugăm și problema medicală de fond (care a produs dizabilitatea), chiar dacă ești un om demn, la un moment dat, din cauza disperării, a suferinței, a singurătății sau a fricii, această demnitate se erodează și cedezi: vrei să suferi mai puțin, vrei să supraviețuiești. Și atunci accepți, ca om, să primești orice „din milă”. Este o înfrângere. Iar aceste înfrângeri sunt adevărate tragedii nevăzute și neînțelese. Mai sunt și altele. Rareori sau deloc se vorbește despre aceste tipuri de abuzuri.

Poți opera fără milă în relaționarea cu aceste persoane?

În primul rând trebuie să conștientizăm continuu că „persoanele cu dizabilități” nu reprezintă un grup anume de oameni aflați „acolo”, undeva. Expresia  „aceste persoane” ne induce în eroare. Dizabilitatea nu este un atribut al vreunui grup anume de persoane. Dizabilitatea este o condiție existențială produsă de anumite situații medicale, psihologice, sociale care poate să intervină realmente în viața oricui. Este foarte important să înțelegem și să simțim acest adevăr. Dizabilitatea reprezintă mai degrabă o etapă existențială posibilă sau probabilă în viața fiecăruia dintre noi. Un accident vascular cerebral sau o formă avansată de diabet reprezintă condiții medicale indezirabile care pot produce dizabilitate; o vârstă înaintată însă, este o situație dezirabilă, dar care, de asemenea, produce dizabilitate. Altfel spus, dacă avem noroc, bătrânețea este inevitabilă… Dar cel mai probabil ea vine cu tolba plină de dizabilități. Revenind la întrebarea despre milă, da, categoric da, putem opera „fără milă”. Cu o nuanță însă: fără milă, așa cum eu înțeleg această expresie, înseamnă cu mai mult decât doar milă, nu cu mai puțin. Paradoxal, fără milă înseamnă mai mult decât milă.

Mila face parte din noi, e o componentă umană.  Cum poți depăși acest stadiu și să îți asumi o abordare adecvată?

Cred că putem face toți un exercițiu emoțional puțin dus la extrem. Dar măcar în acest fel avem o direcție de acțiune. Poate nu ajungem la capătul drumului, însă avem o direcție. Realitatea este că, în general, ecoul pe care suferința cuiva îl are în mine depinde de proximitatea mea față de acel om: față de un străin reacționez cu mai puțină intensitate și implicare decât față de cineva din familie.  În familie, între prieteni, nu neapărat experimentăm milă. Sau mai exact, nu doar atât, nu ne oprim la milă, nu o trăim ca „milă”. Este ceva mai asumat, mai mult, mai personal. Trăim alături de celălalt suferința lui și ne agităm să facem tot ce putem pentru a-i fi mai bine. Ei, acest ”tot ce putem” se îngustează pe măsură ce persoana respectivă e tot mai îndepărtată pentru noi (din punct de vedere social, relațional). Preocuparea scade ca intensitate și durată, resursele pe care le oferim se restrâng.

Să presupunem că, la nivel individual, este firesc acest comportament, în care ne interesează mult mai intens și mai viu familia, de exemplu, decât un necunoscut. Nu trebuie și nu putem fi toți sfinți. Dar ca societate, ca și grup, ar fi trebuit să  avem altă funcționare, să fi reușit să coagulăm un soi de conștiință de grup care să ne permită cumva să percepem fiecare membru al societății ca fiind un fel de membru al familie. Astfel, chiar dacă la nivel individual eforturile ar fi fost mici, la nivel de societate, conștientizarea și eforturile noastre comune și responsabile ar fi produs efecte pozitive extraordinar de puternice în favoarea celor care suferă. Astfel, printr-o mobilizare colectivă împotriva suferinței, transcendem „mila”. Cum am spus deja, fără milă înseamnă mai mult decât milă. Înseamnă respect real pentru suferință. Respect pentru viață. Înseamnă valorizarea celuilalt ca ființă, indiferent de condiția sa existențială. Înseamnă respect profund pentru demnitatea și fragilitatea semenului aflat în suferință. Înseamnă o formă profundă de respect pentru cel din fața mea, dar și respect de sine. „Fără milă” nu înseamnă să nu ai compasiune, lacrimi în ochi sau să nu suferi împreună cu celălalt. A avea (doar) milă este o lipsă, este ceva incomplet. A fi bun și alături de celălalt, înseamnă să mergi dincolo de milă, să mergi mai departe, să devii cu adevărat solidar, să asumi și să acționezi. Mila, odată simțită, dacă rămâi în ea, te va face să te oprești foarte repede, la niște acțiuni sumare. Cu atât mai mult, ca societate, ar trebui să acționăm nu „fără milă”, ci cu mai mult decât milă. Dar această conștientizare colectivă și agregare a eforturilor individuale ne lipsește în continuare.

Există și o milă instituțională, care trebuie reevaluată? Unde greșește statul?

Aș vrea să fac anumite precizări. Opinia mea este că sentimentul, nevoia sau responsabilitatea de a fi solidar în mod autentic, cu emoție, nu este obligatoriu să se consume doar prin acest „canal” psihologic al milei. Cu privire la instituții, autorități, servicii publice și nepublice, situația stă  în felul următor: asistența socială este, teoretic, o opțiune, o profesie de vocație. Dar cred că în acest moment lucrurile sunt foarte degradate în România. Asistența socială este, în continuare, deseori, o chestiune de vocație. Spun asta pentru că mă uit la oamenii (puțini, tot mai puțini) care rezistă, pe salarii mici, să facă o muncă grea sau deosebit de grea. Dar există o erodare a acestor persoane. De aceea cred că dacă nu ne-ar mai obseda paradigma aceasta a vocației, ci a responsabilității extreme, lucrurile ar merge mult mai repede și mai eficient în direcția bună. Cred că ar trebui să revenim la o formă de responsabilitate profesională extremă, la ceva foarte riguros din punctul acesta de vedere.

Populația persoanelor cu dizabilități intelectuale sau psihosociale are câteva particularități ce o face, de fapt, să fie cea mai indezirabilă, marginalizată, abandonată și ignorată categorie socială. Dacă am face o ierarhie a investiției compasiunii și empatiei societății în diverse cauze sociale, cred că persoanele cu dizabilități intelectuale sau psiho-sociale (afecțiuni psihice) adulte ar fi ultimele pe listă. Acești oameni, din cauza particularităților pe care le au, sunt cel mai puțin ”interesante” pentru societate. Ridică cele mai mari probleme și provocări de gestionare, pot deveni foarte perturbatoare, intervențiile pot fi foarte costisitoare uneori, este nevoie de cantități mari de resurse precum timpul, răbdarea și blândețea. O altă particularitate a acestei categorii (persoanele cu dizabilități intelectuale și/sau psihosociale) este aceea că afecțiunea psihică distorsionează relația cu lumea, cu realitatea. Mulți alții (inclusiv profesioniști în diferite arii ale asistenței sociale și psihiatrice) se prevalează de acest argument pentru a discredita anumite afirmații sau reclamații ale unei persoane cu anumite dizabilități intelectuale sau psihosociale. De asemenea, poate cel mai grav aspect este faptul că persoanele cu dizabilități intelectuale și/sau psihosociale reprezintă categoria de persoane care reacționează cel mai puțin la cele ce li se întâmplă (suferință, abuzuri, încălcări de drepturi), din diverse motive:

1. Deseori nu conștientizează că li se întâmplă ceva rău;

2.  Foarte mulți dintre ei s-au născut în instituții, își trăiesc viața în și, deci, ei nici măcar nu au exersat un alt mod de a fi. Prin urmare, nu au de ce să reacționeze la ceva ce li se pare firesc;

3. Există factorul autoprotecție – supraviețuire – timorare. Sunt fenomene foarte profunde care caracterizează instituțiile, centrele rezidențiale, viața oamenilor în centre. ”Nu vorbești, nu zici, că dacă zici, ți-o iei!” Sau dacă zici, pierzi beneficii;

4. Nu dispun de instrumente adecvate, adaptate și la îndemână pentru a reacționa;

5. Dacă totuși, cu greu, reușesc să spună ceva, sunt ignorați.

Există, așadar, anumite aspecte care explică lipsa de reacție a acestor oameni, față de ceea ce li se întâmplă de fapt. Iar această lipsă de reacție a fost decodificată sistematic ca fiind „absență a problemelor”. De-a lungul anilor, am început să devenim profund indiferenți față de această categorie de oameni deoarece dinspre ei spre noi a fost mereu… tăcere, liniște. Este complet explicabil ce se întâmplă acum.

Mugur Frățilă. Foto: Arhiva personală

”Toți știau!” e ”Toți știam!”

Acum ”și eu știu”! Cum ar trebui eu, ca persoană, să percep acest fenomen și ce ar trebui să fac eu, la nivel individual, ca să schimb ceva în tot acest hățiș al pervertirii lucrurilor?

Această întrebare îmi clarifică în primul rând mie ce nu e cazul să se mai întâmple. Bineînțeles că nu poți să le interzici oamenilor impulsul de a a se implica și de a ajuta în sensul ”Sunt emoționat și mă duc să ajut niște oameni…” Ar trebui să ies dintr-o anumită formă de pasivitate față de această problemă gravă ce a cuprins România: indiferența față de dizabilitate. Cum am spus mai sus, dacă fac o tranziție de la a crede că „persoanele cu dizabilități” reprezintă o categorie aparte de oameni anume, spre conștientizarea că dizabilitatea este o etapă existențială de fapt, atunci deja am progresat foarte mult. Și astfel, chiar și o doză de egoism, va ajuta. Pentru că dacă sunt convins cu adevărat că eu, familia sau prietenii mei se pot confrunta cândva cu o formă de dizabilitate, atunci aș face bine să mă implic în crearea unui sistem performant care nu doar să permită gestionarea profesionistă a dizabilității, dar mai ales să îmi garanteze că nu voi deveni victimă a unor abuzuri, că nu îmi vor fi încălcate drepturile și că, dacă totuși se va întâmpla ceva nepotrivit sau grav, vor exista mecanisme de reacție și protecție.

Comportamentele acestea ”instinctive” ni le rezervăm deja de Paște, de Crăciun…

Exact! Pe de altă parte, ca să reacționezi, trebuie să ai la dispoziție căi și instrumente. Reacția are, pe de o parte, o componentă internă (de conștientizare, de simțire a unor emoții și impulsuri) și, de cealaltă parte, o componentă externă (de trecere la acțiune). Dar dacă o societate nu este setată sau mobilată corespunzător cu mecanisme, cu proceduri, cu pârghii și  ”butoane” de acțiune, eu, ca om, pot să simt niște chestii, dar la un moment dat ele dispar, se dizolvă, trece timpul, uit. Iar în România categoric nu există suficiente (sau suficient de la îndemână) mecanisme de acțiune care să vină în întâmpinarea cetățenilor care vor să se implice efectiv. Nu a existat niciodată interes politic real, strategic, de a capta și utiliza bunăvoința semenilor, a cetățenilor, pentru a ne implica activ în gestionarea problemei dizabilității. Dimpotrivă, o anumită rigiditate instituțională, birocrația, confuzia administrativă și altele mai degrabă inhibă și reprimă impulsurile spre acțiune ale cetățenilor. Nu există nicio educare sistematică în acest sens.

Dar ce cred eu că am putea să facem cu toții (cu costuri minime în afară de timp și atenție) – și cred că asta ar schimba deja foarte mult și ar putea să fie implementată chiar și în absența altor pârghii de acțiune – ar fi să ne informăm. Să ne informăm la nivel personal, ca și „curiozitate”. Să ne încăpățânăm să aflăm care este de fapt viața și situația reală a persoanelor cu dizabilități care trăiesc în instituții, în centre, în România. De ce trăiesc acolo? Au dreptul sau posibilitatea să plece de acolo? De ce nu trăiesc alături de noi, în comunitate? Beneficiază de toate serviciile, programele și intervențiile de care au nevoie, conform cu dizabilitățile și nevoile lor medicale sau de altă natură? Există personal și finanțare pentru toate acestea? Care sunt riscurile de a trăi într-un centru? Care sunt abuzurile? Și așa mai departe. Eu însumi am fost uimit, în aceste zile, trecând în revistă tot felul de materiale și informații apărute în spațiul public, făcând un fel de bilanț, am fost surprins să constat câte chestii au apărut, de fapt, în spațiul public pe acest subiect, în ultimii 10 sau chiar 15 ani. Dar cumva pare că toate au fost scrise și publicate pentru… nimeni. Ele doar există acolo, în „spațiul public”, plutesc nebăgate în seamă de nimeni, nimeni nu le preia, nu le asumă, nu le transformă în acțiuni.

Altfel spus, să ne preocupe subiectul.

Să ne preocupe și să rămânem conectați. Dacă cineva ar face o radiografie a tututor informațiilor (documentare, reportaje, puncte de vedere, articole, filmulețe) despre situațiile reale întâmplate „în sistem” (în mod special în diferitele centre de asistență socială și psihiatrică), ar fi șocat! Povestea cu ”Toți știau!” este, de fapt, ”Toți știam!” Doar că poziționarea noastră a fost tot timpul de tipul „fapt divers” și cu asta, basta. E greu să ai preocuparea de a te informa despre un subiect dureros, pentru că îți perturbă existența, confortul. Dar acest tip de informare sistematică ar putea să conteze. În cele din urmă, când tot mai mulți oameni vom înțelege că în România, paralel cu viața noastră „normală”, așa cum o trăim și cunoaștem noi, există o altă realitate, o realitate obscură, un întreg sistem de culoare ale suferinței în care își petrec viața și suferința zeci de mii de semeni ai noștri, culoare ale suferinței pe care și noi putem ajunge poate, atunci poate vom ieși din pasivitate ca societate.

Și mai este ceva concret de făcut. Este o obsesie a mea. Turismul instituțional pentru politicieni. Am propus asta acum vreo zece ani sau mai bine. Cum ar funcționa? Pregătesc un autocar, fac o listă cu ce aleși locali avem și organizez un itinerar instituțional: mergem cu trupa, o săptămână, în „niște locuri”. Mergem în astfel de centre rezidențiale și stăm câte două zile în acel loc. În camerele de acolo, între acei oameni, cu acele sunete, mâncăm la cantină împreună cu ei, mergem la baie acolo… Dar 100%”! Să organizăm constant, la nivel național, o astfel de activitate. Deși pare glumă, eu cred cu tărie într-o asemenea soluție. De ce? Dacă pe voi, cei de aici, v-aș trimite în câteva locuri, să trăiți acolo trei zile, v-ați întoarce defectați! Psihic și organic, v-ați întoarce defectați! Statutul vostru de om firesc, cu o viață obișnuită, ar fi avariat violent ca urmare a unei asemenea experiențe. Începând cu salonul în care veți locui, interacțiunile pe care le veți avea cu oamenii de acolo, cum va fi mâncarea, cum e la baie, cum e peste noapte, ce auziți acolo – nu veți mai putea fi oameni funcționali o perioadă de timp. Sau să auzi în toiul nopții tânguieli. Iar la aceasta nu am adăugat componenta medicamentoasă. Deci astfel de vizite, un astfel de turism instituțional sistematic, cu vizite chiar și viciate, cu scurgerea informației ajungerii acolo – acesta cred că poate fi un început autentic pentru o transformare fundamentală a tot ce înseamnă în România sistemul de asistență socială și medicală psihiatrică.

Urmărește Sibiu 100% în Google News 

Publicitate

Publicitate electorală

spot_img
Ultimele știri

ULTIMA ORĂ: A murit Gheorghe Vaida, antrenor de tenis de masă la Romgaz Mediaș

Antrenorul Gheorghe Vaida, care a descoperit-o pe multipla campioană Andreea Dragoman, a încetat din viață.Anunțul a fost făcut pe...

Publicitate

spot_img

Știri pe același subiect