Daniel Deleanu
Pe stadionul bătut de vânturile aprige ale Aradului – un cor de fiare hăituite prin hornuri nevăzute –, acolo unde Mureșul înaintează domol și nepăsător ca un bătrân care a văzut multe în viață, U.T.A. și A.F.C. Hermannstadt au scris o poveste de fotbal cu două fețe: una de somnambulism sibian și alta de curaj tardiv, venit parcă prea târziu ca să mai schimbe verdictul nemilos al tabelei.
Meciul nici nu apucase să-și tragă bine aer în piept, că sibienii au și primit prima palmă. Minutul 2. Tiberiu Căpușă a înscris și mingea s-a oprit în plasă ca o pasăre rănită. Abia ne așezaserăm pe scaunele speranței și deja tabela ne privea cu un zâmbet malițios: 1–0 pentru arădeni.
Și dacă primul gol a fost o lovitură fără milă, cel de-al doilea a fost un duș rece. Minutul 6. Alexandru Benga a lovit din nou, iar apărarea sibiană părea o ușă veche lăsată deschisă într-o noapte geroasă de iarnă. Două goluri în șase minute. Două săgeți otrăvite în inimă: tribuna arădeană fredona fericită, iar noi priveam scena cu acea tăcere de cucută pe care o cunoaștem prea bine.
Și întrebarea se ridica, ca un nor negru peste mintea sibienilor: ce fac, domnilor, băieții noștri? Joacă fotbal sau repetă o tragedie greacă? Căci jocul lui Hermannstadt, în prima repriză, era ca o vioară dezacordată. Pasele rătăceau drumul, duelurile erau pierdute, iar atacul părea un actor care și-a uitat replicile. Arădenii jucau simplu, eficient, ca niște meșteșugari care știu exact unde trebuie lovit fierul. Minutul 53 a adus al treilea gol al gazdelor, prin Alin Roman. 3–0. Și atunci, în acel moment, cineva ar fi putut jura că meciul s-a terminat. O sentință pronunțată fără apel.
Dar fotbalul e un animal capricios. Dintr-odată, Hermannstadt s-a trezit. De unde această schimbare? Cine a aprins scânteia? A strigat mister prin vestiare la elevii lui? A mușcat orgoliul din ghetele sibienilor? Sau pur și simplu băieții noștri și-au amintit că știu să joace?
În minutul 59, Aurelian Chițu, bătrânul nostru cavaler al golurilor, a redus diferența. Și nu oricum, ci cu acea siguranță a atacantului care simte poarta cum simte lupul mirosul pădurii. Chițu, omul care pare că a descoperit o a doua tinerețe, marchează mai nou meci de meci. E ca un ceasornic vechi care, după săptămâni de tăcere, începe iar să ticăie perfect aidoma unui bunic adormit și care, dintr-o dată, începe să-și numere cu voce tare amintirile. Iar golul bravului Chițu a schimbat aerul meciului.
Sibienii au prins curaj, au început să paseze cu capul sus, să preseze, să atace cu mai multă încredere. Unde fusese timiditate, a apărut îndrăzneala. Unde fusese indolență, s-a instalat dorința.
Unde fusese haos, s-a instalat ordinea. Și în minutul 90+2, Sergiu Buș a înscris al doilea gol al sibienilor. Un gol frumos, venit însă prea târziu, ca o scrisoare de dragoste ajunsă după ce trenul a plecat. 3–2. Aproape. Dar nu destul.
Și aici vine întrebarea care bântuie mintea oricărui sibian: de ce trebuie să fim conduși cu trei goluri ca să ne amintim că știm fotbal? De ce trebuie să ne ardă casa ca să ne amintim unde-i fântâna? Hermannstadt a arătat în ultimele treizeci de minute că poate juca. Dar fotbalul nu e o poezie recitată doar în ultimul vers.
Pe malul Mureșului am văzut două echipe sibiene: una somnoroasă și temătoare, și alta doritoare și curajoasă. Din păcate, prima a jucat mai mult. Iar scorul final rămâne ca o lecție scrisă cu cerneală amară.
Îți mulțumim pentru că ai ales să te informezi din Sibiu 100%. Dacă vrei să afli și mai multe povești, interviuri și vești bune în fiecare zi, susține-ne cu o recenzie – dă click AICI
