Când am ales acum patru ani să îmi petrec restul vieții în Sibiu am făcut-o de drag de un mod de viață, de un chip al tihnei în cultură și natură, de prietena mea din copilărie. Presimțeam că voi trăi și miracole, doar Sibiul este Orașul minunilor. Așa am citit eu în copilărie în cartea Ioanei Postelnicu. Așa îmi intrase în sufletul de copil, care nu m-a părăsit niciodată. Prima stare de miracol am trăit-o la finele Astra Film Festival, în 2019. Dumitru Budrala ne-a purtat spre Gura sa de Rai despre care nu am știut nimic până când toată imensa frumusețe a colinelor Jinei, la coborârea spre Transalpina, și toată partea vizibilă a Văii Frumoasei s-au unit la Coliba lui Dumitru. Dumitru făurarul de filme documentare spre memoria celor trecători prin lume, Dumitru, făurarul discret de comunități bine-credincioase în forța umanității creative și bucuroase de starea de Împreună. Acel loc al cărui centru este Coliba lui Dumitru (un tezaur etnografic viu), a devenit pentru mine întruparea Raiului pe pământ. Se simt în el secolele de păstorit ale strămoșilor și părinților săi. Se simt toate sufletele care s-au pierdut în frumusețea zorilor și a stelelor crescute în aer pur. Se simte mângâierea cu iz de farmec slav a păduricii de mesteceni, plantată acolo de urmașul păstorilor, cel care dă seama de ei prin artă și prin iubirea pentru cei pe care îi aduce ca martori la frumusețea strivitoare. Familia Budrala: Dumitru, Csilla, Hanna, Sara, David, precum și frații și surorile lui Dumitru, sunt cu toții izvorâtori de prietenie bucuroasă.
M-am întors în Raiul de la Jina în vara lui 2020, după izolările noastre la domiciliu. Raiul era încă și mai minunat.
M-am întors duminică, 21 noiembrie, o duminică în care norii stăteau jos, peste creștetele caselor, oamenilor și munților. Dar nu și peste creștetele colinelor de la Jina. Acolo te scăldai în acel albastru infinit, în locul în care Pământul se întâlnește cu Cerul. Acolo, în acea anume duminică, familia Budrală a înălțat și sfințit o troiță în locul celei înălțate de părinți (spre binecuvântarea întoarcerii fiilor din războaie). Troița prăbușită la pământ ca să ajute un tânăr să își continue viața. Troița înălțată fiindcă Dumnezeu le-a păzit fiica de Marea încercare.
În jurul fiecăruia dintre noi cei aflați acolo stăteau laolaltă frumusețea, dragul de oameni, comuniunea. Și starea de împăcare cu fața surâzătoare a umanității.
Mărturisirea lui Dumitru
Intersecții, răscruci, destine. Troițe la răscruci de drumuri.
Moșu (bunicul) a scăpat cu viață din Primul Război Mondial, la Mărășești. Tata a scăpat cu viață din al Doilea Război Mondial. La Podu Iloaiei, într-o singură noapte, din 1200 de tineri au rămas în viață doar 13. Întors acasă, Tata a ridicat trei troițe la ieșirile din sat. Crucea din Capul Satului, Crucea de la Saca și Crucea din Șes.
Crucea din Șes, ridicată de părinții mei, Dumitru și Maria Budrala, a fost spulberată în această vară de un tânăr care și-a turat mașina performantă. Se prea poate ca acea troiță să-i fi salvat viața.
Desen de Sara Budrala
Tot în această vară, Sara, fiica noastră, studenta la Arte și Antropologie (la Cluj), s-a aventurat cu placa pe lacul Beliș, de lângă Cluj, singură și fără vestă de salvare.
A căzut de pe placă. S-a luptat cu valurile, s-a luptat cu vântoasele și cu vârtejurile. S-a luptat cu moartea timp 40 de minute. Pe lacul Beliș, de lângă Cluj. Un lac imens, în Munții Gilău, de aproape 10 kilometri pătrați, pustiu.A fost salvată, ca prin minune, în ultima clipă. A zărit-o de pe deal pădurarul Iuliu Dobra, un om cu inima mare. Și care a strigat la Mircea Mateș, alt om cu inimă mare, aflat într-o bar că zgâlțâită de valuri, nimerită tocmai atunci, acolo. Doi oameni aduși de Întâmplare ca s-o salveze pe fiica mea, s-o smulgă de Dincolo și s-o aducă înapoi.
Așadar, în doar câteva zile din această vară:
Mi-am rupt piciorul chiar înainte de festivalul Astra Film, ceea ce a complicat foarte mult organizarea
Era s-o pierd pe fiica mea, Sara
Un tânăr a spulberat crucea făcută de părinții mei și, poate, datorită crucii a rămas în viață.
Am considerat că lucrurile se leagă într-un fel pe care nu am cum să-l stăpânesc, dar că totul are un Înțeles, un Rost, și că am primit destule semne. Așa că mi s-a părut că am datoria să ridic o cruce nouă, la rândul meu, ajutat de familie. În semn de recunoștință că toate aceste întâmplări, aproape tragice, s-au terminat cu bine.
Am simțit nevoia să refacem crucea în stilul troițelor de odinioară, din vremuri când harul divin era prețuit prin simplitate, smerenie și modestie, iar aceste valori erau trăite în casa noastră părintească – mai ales prin exemplul părinților noștri, zi de zi, decenii la rând.
Crucea din Șes
