Unii bărbați consideră femeia ca fiind slabă, sensibilă și fără apărare. Dar lucrurile nu sunt chiar așa cum par. Și o floare pare firavă la început, dar rezistă celor mai puternice vânturi. Veacuri de-a rânduri femeia a fost văzută în mare parte, ca ”o născătoare de copii”. Batjocorită și pusă în situații înjositoare, în ultimele două secole a început să-și strige amarul, să-și ceară drepturile pe care le merită.
Astăzi, sexul frumos își arată cu adevărat forța. Chiar dacă bărbații au primit de la natură darul puterii brațelor, femeia a dovedit mai multă tărie în situații delicate, care țin de delicatețe și răbdare. Femeia are și această menire, de a fi mamă. În multe situații însă a fost nevoită sau a ales să îngrijească nu doar copii, ci și oameni maturi. Ce se spune că este cel mai sfânt lucru de pe pământ? Da, mama. Dar nu toată lumea își cunoaște figura maternă biologică, de aceea “mamă“ nu este doar femeia care te-a născut, ci și cea care a avut grijă de tine.
Clara Vasile și Gabriela Basaraba sunt asistente medicale la secția de Oncologie a Spitalului Clinic Județean de Urgență Sibiu, iar munca lor nu este deloc ușoară. Aceste doamne puternice, pline de energie, au două locuri de muncă, unul la spital, iar celălalt acasă.
Asistenta Clara Vasile nu a avut putere să ne spună ce a făcut-o să fie “îngerul păzitor“ al bolnavilor de cancer, însă Gabriela Basaraba, a tras aer în piept, și ne-a mărturisit motivarea dânsei:
“Roata vieții noastre de multe ori este învârtită de către altcineva. La mine s-a întâmplat ca o persoană din familia mea să aibă, la un moment dat, niște probleme de sănătate. S-a dovedit apoi ca fiind o boală incurabilă. Am avut două opțiuni: una, să plâng și să las lucrurile să decurgă natural, iar cealaltă, să plâng și să lupt pentru acea persoană dragă mie. Iar arma pe care am ales-o a fost munca. Am muncit ca să ajung un posibil salvator al ei, astfel am devenit asistentă medicală“, declară Gabriela Basaraba, asistentă medical șef.
“Încerc să las grijile în afara spitalului și viceversa“
Nu e ușor, ca om, să lupți pe mai multe fronturi; la un moment dat ai toate șansele să nu mai reușești. Dar femeile au știut mai mereu să facă imposibilul. Au reușit să ofere din dragostea lor, celor dragi de acasă, dar și celor aflați în nevoie. Ca asistent medical la secția de oncologie ești speranța vie a tuturor bolnavilor de cancer. Dar oare e posibil să te detașezi de problemele pacienților când ești acasă? La această întrebare nu ne pot da un răspuns decât asistentele.
”Când sunt la spital nu-mi aduc niciodată problemele de acasă, și nici viceversa, deși este foarte greu acest lucru. Când plec de la serviciu și deschid ușa la casă, îmi închid ochii și îmi spun că gata, am plecat, nu mai sunt în saloane! Dacă am altă ocupație, mă rup ușor de mediul de la serviciu. Dar când pun capul pe pernă încep rotițele să meargă invers. Îmi vin gânduri: Oare am făcut tot ce ține de mine? Oare ce mai face doamna/domnul “x“? Să-i sun? Apoi mă liniștesc și-mi spun: Dacă e ceva, mă sună ei pe mine… Încerc să nu port pacienții mei cu mine peste tot, deoarece devine obositor la un moment dat și pot să clachez ca asistent“, ne mărturisește Clara Vasile.
Ai putea crede că un asemenea loc de muncă îți dă un bilet la psiholog, dar nu și pentru doamnele noastre: ”Întotdeauna îi susținem, îi încurajăm și îi facem să se simtă confortabil, le asigurăm absolut tot ce au nevoie pacienții noștri. Suntem foarte atenți la nevoile lor. De mine nu am uitat, sincer, nu am simțit niciodată nevoia de a avea un psiholog. Îmi aduc aminte de primele mele zile în care am activat. Au fost foarte grele, impactul emotional este copleșitor, dar a trebuit să fiu deschisă și curajoasă, să merg mai departe alături de pacienți. Pe mine mă motivează pacienții să merg mai departe. Pentru unii, eu sunt o speranță a lor“, ne spune Gabriela Basaraba.
Cuvântul “cancer“ e pentru noi tabu
Cancerul nu iartă pe nimeni. Apare la toate vârstele, este cea mai nedreaptă boală. De aceea, alături de pacienți, se află niște oameni puternici care încearcă să le crească moralul. Pentru asistentele medicale bolnavii de cancer sunt ca niște bebeluși. De aceea ele sunt ca niște mame pentru ei, deoarece îi ajută să renască.
Cu lacrimi în ochi, asistenta Clara Vasile ne spune: “Este foarte greu să te obișnuiești cu gândul că pacienți tineri, în vârstă, copii, pe care i-ai văzut zi de zi, de patru, cinci, șase…, zece ani, se duc. E foarte greu să auzi că pierzi câte unul pe drum. Asta este cea mai mare durere. Noi suntem aici ca o familie. În momentul în care pierzi un pacient, e ca și cum ți-ai pierde un frate. Și nu mi s-a întâmplat doar odată aceasta. Asta e secția, nu trebuie să clachezi. Dacă o faci, nu mai poți ajuta alți pacienți care au nevoie de tine, cu tine în starea aceea. Cei care nu sunt internați vin aici, cei mulți dintre ei, chiar dacă sună paradoxal, cu drag, se bucură să ne vadă. Noi nu-i tratăm pe aceștia ca pe niște pacienți care mor. Cuvântul “cancer“ pentru noi este unul tabu. În ochii noștri, acești oameni sunt ca niște bebeluși. Singura diferență e că bebelușii nu vorbesc“.
Comunicarea înainte de toate
Nu este ușor să spui lucrurilor pe față, pentru că de cele mai multe ori, adevărul e o dramă. Însă tocmai acel adevăr poate face diferența dintre viață și moarte.
“Sarcina noastră este de a-i face pe pacienți să aibă încredere în noi. Dacă reușim să le câștigăm încrederea, putem lupta alături de ei și mergem mai departe, până la sfârșit. Chiar de curând am primit vestea că o colegă de a noastră, de la altă secție, a primit diagnosticul de boală incurabilă. Toată lumea neagă la început, dar până nu-ți accepți boala, nu poți merge mai departe. Cei mai mulți dintre ei intră în depresie. Totul ține de comunicare. Dacă nu comunici cu pacientul să-i afli problemele, unele dintre ele sociale, acesta se închide în el. Avem cazuri de pacienți care au fost abandonați de către familie, se trezesc dintr-odată asistați sociali.
Aud foarte des expresia «Mâine mor». Dar oamenii, ca să poată să-și revină, au nevoie de un țel. Noi asta încercăm să facem, să le găsim acea motivație pentru care merită să trăiască. Unii vor să abandoneze lupta, dar datoria noastră este să nu-i lăsăm, să-i împingem de la spate. Nu ai cum să lucrezi cu un om care și-a îmbrățișat moartea. Trebuie să-i demonstrezi că ești în stare și tu, și el, să treceți la un nivel superior. Mereu le spun: Dacă se poate și ai o șansă de unu la sută, poate acel unu la sută e posibil să fii tu. Noi facem ceva, voi, ca pacienți, faceți ceva. E o luptă care trebuie câștigată în doi. Dumnezeu ne ajută, dar trebuie să facem și noi ceva “, ne mărturisește Clara Vasile.
Drumul de la persoană sănătoasă la bolnavă
Nu știi cum te lovește viața; azi ești om sănătos, mâine poți să trăiești drama de a descoperi nenorocirea ce s-a abătut asupra ta. Este foarte greu să te obișnuiești cu gândul acesta, și e mai greu să faci pe cineva să se obișnuiască cu el.
“Aici avem toate cazurile de cancer. Cea mai agresivă formă de cancer este cea de pancreas. Din păcate, în ultima perioadă sunt tot mai dese. Principalul factor, pe lângă cel genetic, de provocare al cancerului, este stresul. După pandemie, cazurile de cancer au explodat, din păcate. Oncologia e de două feluri: oncologie la care faci kinetoterapie, omul vine-plecă, la interval de câteva săptămâni, o lună, depinde de caz. Și cea în care pacientul are nevoie de îngrijiri speciale. Aceștia trebuie învârtiți în pat, schimbați, spălați. Omul intră în șoc atunci când își simte propria degradare. De la individul care a fost activ toată viața, ajunge neputincios. Unora le spun: «Faceți în pampers», dar cei mai mulți nu pot la început. Le aducem de multe ori tronuri regale, cum le spunem noi, ca să-i mai încântăm puțin, toaleta la pat, dar mulți dintre ei nu le pot folosi singuri.
Avem multe probleme aici, în secția noastră, dar ne ridicăm pe problemele acestea și mergem mai departe. Îi ajutăm pe cât posibil pe pacienți să meargă spre o viață mai bună. La pacienții negativiști e posibil să intervină situații adverse. Le spunem să ne cheme dacă simt ceva ce nu au întâlnit înainte, dacă se înroșesc, dacă îi doare ceva. Când e o urgență, spre exemplu dacă văd că pacientul are o reacție adverse, încerc să reacționez folosind un limbaj calm spre comic, căci dacă mă panichez, se va panica și el.
Încercăm să glumim cu fiecare, să le creștem starea de spirit; nu avem a o atmosferă morbidă aici, în salon. Îi îmbii mereu să se joace. În momentul când creezi o atmosferă plăcută pe secție, nu ai nicio problemă. Noi îi acceptăm așa cum sunt. Încercăm să le creăm o viață cât mai frumoasă și mai decentă, că o fi pentru trei luni, că o fi pentru zece ani… Au existat pacienți care mi-au spus că i-am ajutat să treacă peste boală. Lucrul acesta mă face să mă ridic dimineața din pat“, ne spune Clara Vasile.
Mamă în două locuri
Secția de Oncologie este locul unde oamenii se tem cel mai mult să ajungă, ca pacienți, desigur, și nu numai. Dar ce te faci când problemele nu se găsesc doar la spital, ci dai de altele și acasă?
“N-ai zile ușoare la secția de Oncologie. După ce îți consumi toată energia aici, te speli pe mâini și pleci acasă. Dar ziua nu s-a terminat, acolo mă așteaptă celălalt “job“ al meu, cel de mamă. Am avut la un moment dat pacienți cu probleme și acasă. Socrii mei erau bolnavi de demență, timp de șase ani i-am îngrijit. Pot spune că sunt mamă și acasă, și la serviciu. Eu sunt mama tuturor bolnavilor. Eu, împreună cu colegii mei, pe toți îi ajutăm, nu facem diferență între ei, nici de sex, nici religie, nici etnie, nimic. Mai vine câteodată un pacient care îmi întinde o ciocolată. Eu îi zic: «Mulțumesc, dar să știi că dacă mi-o dai, asta nu înseamnă că trec pe la tine de mai multe ori». El zâmbește, apoi continui: «Dar de ce îmi dați ciocolată? Așa de amară credeți că sunt?» Atunci începem amândoi să râdem… Așa mai uităm de probleme. Nu trebuie să vină cu cadouri nimeni, le spun adesea. Dacă vin sau nu vin, eu tot cu suflet le ofer serviciile medicale, tot cu aceeași dăruire îi asist“, mărturisește Clara Vasile.
După muncă, amândouă doamnele nu au timp de distracție. E o relaxare prin muncă, spun dânsele. Eu zic că merită o floare de la fiecare dintre noi. Aceste doamne sunt dovada că oamenii pot iubi, oamenii pot iubi alți oameni. Acum, de 8 Martie, după cum spun și dânsele, este singura zi din an când petrec. Apoi se întorc la familiile lor, care au nevoie de ele mai mult decât orice.
