Se spune că armata nu cunoaște anotimpuri. Și că o țară fără soldați e ca Dumnezeu fără îngerii Săi. Ei fac parte din vecinătățile noastre de inimi. În peregrinarea noastră cotidiană ne intersectăm poate zi de zi cu câte un un soldat sau cadru militar. Însă rareori ne facem timp pentru câte o deschidere de suflet, pentru a vedea, în fapt, acel ”construct” de inimă și prezență după care se adăpostește soldatul.
Colonelul Adrian Teodorescu este Șeful Centrului de Pregătire Militară din cadrul Academiei Forțelor Terestre ”Nicolae Bălcescu” din Sibiu. E de o viață în ”familia armatei române”, așa cum îi place să o numească, și unul din cei pentru care noțiunea de dragoste de țară, de neam, se resemnifică la modul cel mai firesc. Pentru că el știe că un soldat luptă nu pentru că îl urăște pe cel din fața sa, ci pentru că iubește necondiționat ce are de păzit în spatele său.
”Drumul către unitate este un drum către casă”
Adrian Teodorescu conduce structura care se ocupă de pregătirea militară și sportivă a studenților Academiei Forțelor Terestre ”Nicolae Bălcescu” din Sibiu. Are o carieră militară de excepție, parcurgând și acumulând, etapă cu etapă, experiență, profesionalism, dar mai ales exersându-și sentimentul de onorantă apartenență la structura din care face parte.
A executat misiuni în teatrele de operații din Afganistan, Balcanii de Vest, Kosovo, Africa etc. E implicat într-o mulțime de proiecte din zona sportivă, umanitară, artistică și în orice altă provocare prin care ar putea înmulți binele în jurul său. De aceea fiecare întâlnire cu el e una revigorantă, pilduitoare.
În perioada aceasta a Crăciunului, se cade să ne gândim și la astfel de oameni. Datorită cărora putem să ne păstrăm și trăi cumsecade, în pace și bună voire, Sărbătorile.
L-am întrebat pe Adrian Teodorescu ce l-a determinat să aleagă armata. ”Pot spune că am făcut o alegere cu siguranță în necunoștință de cauză, inspirat doar de prezența unor ofițeri care arătau impecabil la momentul întâlnirii noastre. Eram într-un oraș minier, uitat la marginea României, într-un cartier cu blocuri comuniste reci și rigide, cu lipsurile pe care le experimentam cu toții în anii 1988. Iar când am văzut pentru prima dată militari, în uniformă, am spus: Vreau să fiu ca ei! Nu am gândit de două ori, nu am mai întrebat pe nimeni, doar atât am știut, că trebuie să ajung militar”.
Se întâmpla la Oravița (Caraș Severin), un mic orășel dintr-o zonă multiculturală, parte a fostului Imperiu Austro-Ungar. A urmat admiterea la Liceul Militar din Alba Iulia, unde se înscrie împreună cu un coleg, rămas unul din cei mai apropiați prieteni și în prezent.
Urmează studiile universitare în cadrul Academiei Forțelor Terestre de la Sibiu. Apoi… armata îi este casă și acasă. ”Cred că în armată, în primul rând, trebuie să deprinzi un stil de viață”, îmi spune Adrian când îl întreb ce l-a determinat să aleagă o viață riguroasă, cu libertăți calculate, în detrimentul uneia comode, la îndemână.
”A iubi armata este o devenire. Nu o iubești din prima zi. Evident că nimeni nu poate să spună că iubește înviorarea, că iubește rigoarea, disciplina, întinsul patului. Nu că ar fi ceva rău în a fi învățați să fim foarte ordonați. Dar înveți să iubești armata și să devii parte a acestei familii cu timpul. De aceea armata este o devenire. Plus că sunt foarte multe filtre invizibile până la a ajunge ofițer.
Eu, personal, am ajuns ofițer după opt ani de școală. În acești opt ani au fost suficiente situații sau posibilități în care aș fi putut părăsi sistemul. Alegerea aceasta nu o faci la o vârstă târzie. Când ajungi la maturitatea în care poți stabili singur ceea ce vrei să faci în viață, ești deja înrolat în familia Armatei Române. Și da, armata este o familie. Eu am simțit această apartenență. Drumul către unitate este un drum către casă. Știu că în interiorul acelor garduri am oamenii pe care îi cunosc, oamenii cu care am luptat, oamenii pe care i-am educat… E o bază foarte solidă și dobândim această apartenență. E o bază unde te poți dezvolta, unde te poți adăposti, unde poți găsi un sfat, unde găsești prieteni, camarazi.”
Afganistan, Balcanii de Vest, Kosovo, Africa
În ceea ce privește riscul asumat și privațiunile pe care le implică o astfel de profesie/vocație, Adrian Teodorescu are un exemplu extrem de relevant: ”Prima mea plecare într-un teatru de operații s-a întâmplat când Alex, băiatul nostru, avea trei luni. Desigur, familia își punea problema: Chiar e nevoie să plec? Gândiți-vă însă că înaintea nașterii lui Alex muncisem la construcția unei structuri militare – un batalion nou înființat la Arad – vreme de patru ani.
Și ajunsesem în postura în care eu comandam o subunitate pe care am instruit-o de la zero și se punea problema ca acei militari să plece, dar fără comandantul lor. Practic, am exclus orice posbilitate de a nu îi însoți. Cum să îi las, tocmai acum, când subunitatea mea a ajuns la un stadiu, la un nivel de antrenament, de capacitate de a lupta? Cum ar fi ca eu, comandantul lor, să nu fiu primul înaintea lor și să nu îi inspir, să nu îi motivez, să nu îi conduc? Nu aș fi făcut asta pentru nimic în lume! Nici nu mi-am pus această problemă în acel moment”.
De atunci, experienței acelei misiuni i s-au adăugat altele. Și altele… ”Am fost de patru ori în Afganistan, două tururi în Balcanii de Vest, în Kosovo și un tur de un an jumătate în Africa, în Sudan și în statele din centura de Nord a Africii. Africa neagră a fost o experiență fantastică”, abia reușesc să îl conving pe Adi să ”deconspire” câte ceva din activitatea sa în astfel de teatre de operații.
Când l-am rugat să îmi spună de vreun moment care l-a marcat în astfel de situații, mi-a replicat că preferă să vorbească despre amintirile frumoase. Pentru că, spune el, ”în cariera militară toate experiențele dramatice, senzaționale, noi ni le-am ascuns adânc în sufletul nostru și le-am acoperit cu doza acceptabilă de uitare. Pentru că ele au de-a face cu camarazii noștri care nu mai sunt, cu camarazii noștri răniți, cu atacurile din miez de noapte asupra câte unei baze, cu traume pe care le-am văzut asupra civililor…”
Totuși, ceea ce ne poate spune că l-a surprins la un moment dat într-o astfel de misiune a fost următorul aspect: ”De exemplu, dintr-un tur în Afganistan am aflat cu stupoare că majoritatea copiilor devin dependenți de droguri în jurul vârstei de 11 ani. Deoarece, fiind patria opiu-lui, pentru orice afecțiune medicală, de când îi ies primii dinți copilului sau are primii colici, părinții obișnuiesc să le dea o cantitate infimă de opiu, care e un panaceu pentru toate. Și așa, pe la 11 ani, copiii deja devin dependenți. Aceasta este țara în care am avut ocazia să fim și am fost martorii unui ev mediu în care lumea se plimbă în mașini 4 X 4. Acesta este Afganistanul, într-o exprimare plastică. Așa l-am perceput noi. O țară aflată în evul mediu, în care oamenii se plimbă în mașini de lux”.
”Confortul pericolului”
Cum gestionează Adrian Teodorescu pericolul, cum își educă și convertește fricile? ”Mereu am crezut că pentru noi este foarte greu acolo unde mergem. Dar cu toții ducem o luptăm, în fiecare zi. E lupta familiei, care așteaptă. Lupta copilului, care trăiește fără tată și pe care îl vede o dată la câteva zile prin fereastra unui ecran, atunci când e semnalul mai bun. Deci lupte ducem cu toții.
Putem vorbi de obișnuință cu pericolul. E ca în situația în care un amator urmărește o competiție de mountain bike. Ai crede că atletul ar putea să cadă în fiecare clipă, că își rupe gâtul și nu se mai ridică de acolo. Așa este și cu militarul. Noi știm care este pericolul, se iau măsurile pentru a elimina pe cele mai multe dintre ele. Evident că se mai întâmplă și accidente, dar e un pericol asumat, ești într-un echilibru cu el, îl suporți, e un confort al pericolului, dacă vreți. În ceea ce privește accidentele, ne asumăm faptul că în războie soldații mai și mor, din păcate. Foarte multe activități au gradul lor de risc și de pericol, dar pot spune că ne luăm toate măsurile pentru a gestiona, a elimina cât mai mult aceste riscuri”.
Cel mai mare câștig însă, din toate aceste misiuni, este experiența interculturală. ”Este ceva fantastic, ceva ce nu poate fi descris, spune Adi Teodorescu. Cel puțin așa am apreciat eu. În primul rând, experiența interculturală cu aliații, cu militarii celorlalte armate. Apoi, să cunoști civilizații noi, popoare, locuri, întâmplări… Acesta a fost pentru mine cel mai mare câștig. Am văzut atât de multe lucruri frumoase! Am avut și șansa să fiu în locuri diverse și diferite, chiar dacă pline de ură și de război. Dar am avut această capacitate de a căuta frumosul chiar și acolo unde nu ai fi crezut că există vreo speranță să existe.”
Și, adaugă el, ”am avut cu ce să compar ceea ce considerăm că avem noi frumos aici, în țară. Pot spune că am văzut mare parte din mizeria și răutatea acestei lumi. Și în Africa, și în Asia, și în Balcanii de Vest. Peste tot și toate, acasă e locul unde a rămas lumina, liniștea. Ne-a ferit Dumnezeu de ceea ce se întâmplă în acele locuri în care am fost și, comparând, am descoperit că noi ducem o viață pentru care ar trebui să fim recunoscători”.
Care îi sunt regretele? ”Nu am niciun regret. Sincer, cred că sunt omul fără regrete. Pentru că orice regret e ca un cal mort pe care îl cari după tine. Eu am îngropat de mult caii morți. E o spusă celebră că nu poți dansa cu un drac în spate sau cu un cal mort după tine. Așa că mai bine îl îngropi în curtea din spate și îți vezi mai departe de ce ai de făcut în viață.”
Adrian Teodorescu a văzut multe din răutățile și mizeriile acestei lumi. A făcut parte din misiuni și teatre de operații pe care mulți dintre noi nici nu le putem cuprinde cu înțelegerea. A contribuit și contribuie la confortul nostru de apartenență și siguranță, într-un climat de pace și bună înțelegere nu tocmai fericit. Cu toate acestea, îl regăsești însă mereu ”neastâmpărat” și revitalizant în zona binelui. Pentru că el are ce iubi, are pentru cine lupta, are ce apăra. Ca civili, cred că încă avem datorii neplătite față de astfel de oameni.
