Articol de Daniel Deleanu
Într-o seară de toamnă cu miros de ploaie reținută, Hermannstadt a coborât în Giulești ca un musafir nepoftit, dar încăpățânat să rămână până la sfârșitul petrecerii. Stadionul Rapidului, acea cutie muzicală unde fiecare scaun știe o poveste cum puține se pot spune în fotbalul românesc, gemea de cântece și amenințări reținute. Iar tribunele fremătau ca o pădure de stejari îmbătați de promisiunea unei furtuni năprasnice. Giuleștiul, cu tot fastul lui, aștepta să-și împodobească seara cu o victorie simplă, dar noi, sibienii, am adus în bagaje praful magic de pe străzile burgului nostru multisecular și dorința de a le lăsa pe gazde cu inima cât un nasture.
Prima repriză a fost un dans al ocaziilor firave, cu Rapidul împingând jocul spre poarta noastră și cu Hermannstadt așezând baricade de hârtie creponată, dar încă în picioare. Minutele s-au scurs cu oftaturi prelungi, până când, în minutul 59, Alex Dobre – băiat cu vână de accelerat și venin în gleznă – a găsit drumul spre gol. A fost ca un trăsnet într-o pădure tăcută: mingea s-a dus în plasă, iar Giuleștiul a explodat. 1–0, și bucureștenii se visau deja dănțuind la balul victoriei.
Mocănița Hermannstadt-ului, însă, nu s-a speriat de ecartamentul lăbărțat al Rapidului. Sibienii au strâns din dinți, și, în minutul 78, Sergiu Buș – taurul nostru cu suflet de copil – a prins mingea și a izbit-o în poartă cu o încăpățânare ce nu cunoaște geografie. 1–1. Iar locomotiva giuleștenilor, care până atunci luneca aidoma unei sănii pe joantele din Grant, a început să pufăie nervos ca o cafetieră stricată.
Și a venit finalul, acea clipă când meciurile mari își aleg eroii. În minutul 90+3, Aurelian Chițu, veteran cu ochi de vânător și inimă de poet, a prins mingea în marginea careului și a trimis-o unde doar îngerii mai pot ajunge. 1–2. Tăcere în tribune, strigăt de bucurie în sufletele noastre. Bucureștenii au amuțit, iar Sibiul a început să cânte prin vocile celor câteva zeci de suporteri veniți din Cetate.
Domnule Măldărășanu, de data asta v-a ieșit poezia. Echipa nu doar că a ținut de rezultat, dar a scris o baladă în trei strofe: durerea golului primit, bucuria egalării și extazul izbăvirii. Într-o seară în care Rapidul se vedea deja la braț cu victoria, Hermannstadt i-a furat mireasa și a plecat din Giulești cu surâsul unui haiduc care știe că a răsturnat masa boierilor.
Aceasta nu e doar o victorie a sibienilor. E dovada că și echipele „mici” pot fi năvalnice, stârnind furtuni de amploare. Rapidul a fost învins de o mână de băieți cu suflet mare, iar noi, sibienii, vom ține minte această seară mult timp, pentru că a fost o seară în care poezia fotbalului s-a scris cu tuș negru și litere alb-roșii.
Vrei mai multe informații, știri bune, reportaje și interviuri pe zi? Ne-ar ajuta foarte mult o recenzie de la tine. Intră AICI.
