Zilele trecute ne-a vizitat la Redacție un grup de tineri entuziaști. Studenți, toți truditori pasionați de scriitură. Unii dintre ei cu „antecedente” remarcabile în domeniu: studii publicate în reviste sau volume prestigioase, analize (istorice, culturale), antologați în diferite lucrări de specialitate. Și cu multă naivitate la purtător. Spun asta, pentru că au avut imprudența de a spera că pot fi sprijiniți într-unul din proiectele lor de suflet: o revistă în care să se exprime fiecare „pre limba” lui, complotând să aducă lângă ei voci reprezentative din zona științelor, artei și culturii.
Desigur, toată zdroaba le revine lor. Adică să scrie, să își convingă potențialii colaboratori să li se alăture și să se țină de termene, editare, tehnoredactare, corectură etc. O muncă deloc de nebăgat în seamă, având în vedere că motorul care pune în mișcare toate aceste aspecte e doar pasiunea lor de nestăvilit în a anima viața culturală din care fac parte.
Doar că pasiunea nu ține întotdeauna loc și de păguboasa punere în practică a unui astfel de îndrăzneț proiect. Mai e nevoie, bat-o vina!, și ca acea revistă să fie tipărită, pentru a ajunge în mâinile cititorilor. Și nu vorbim de un tiraj care să ia fața „concurenței”, finanțată în cea mai mare parte, de varii instituții publice. Ci de un număr de exemplare stabilit în funcție de „punga” mecenei care ar fi dispus să se implice.
Unde să se ducă prima dată acești tineri merituoși, dacă nu la instituția din care fac parte, adicătelea la ULBS? Doar că, fiind vorba de bani, firesc, nu se poate! Deși universitatea are propria editură, tipografie, un întreg aparat de lucru care, cu puțină bunăvoință, ar fi făcut destul de ușor posibil acest vis. Poate că nu au găsit nici oamenii cei mai potriviți pentru un asemenea demers. Însă, prea „sistemici” din fire, au ales calea ierarhică. Unde s-au și împotmolit, de altfel.
Cum dezamăgirea vine doar după amăgire (ceea ce nu a fost cazul, speranțele lor realiste dând ca probabilitate de reușită rateuri din start), nu s-au dat bătuți. Și au avut câteva întâlniri cu oarece „culturalnici” locali, cu putere de decizie. Nu a fost să fie, nici de această dată.
Copiii aceștia sunt studenți în Sibiu. Într-un oraș care, teoretic, respiră cultură. Și în care nu de puține ori se alocă sume impresionante, de pildă, abonaților la finanțare pentru petreceri cu mici și bere, având ca pretext câte un vag reper cultural.
Ei nu au solicitat sinecuri, contracte, retribuții și alte asemenea „cestiuni” pentru munca lor. Nu au adus în discuție nici pe departe faptul că în vreme ce majoritatea tinerilor de vârsta lor au cu totul alte preocupări (ceva mai „umane”, legate de petrecerea timpului liber), ei aleg să creadă că pot lăsa ceva durabil în urma lor. Și că studenția lor o văd ca pe o investiție în viitorul comunității. Au dorit doar atât: ca cineva să le susțină tipărirea a 50-100 exemplare din revista lor.
Un lucru este cert: tinerii în discuție sunt talentați. Mulți dintre ei, cu un palmares deja de invidiat. Vor să își facă o revistă. Și o vor face! Sunt determinați, creativi, plini de energie și la vârsta la care până și obstacolele devin atuuri.
Problema e la noi. La cei care am obosit să credem în ei. Sau să ne facem vreme să îi ascultăm măcar. Și să ne luăm în serios. Pe noi, cei care vremelnic am fost investiți cu anumite responsabilități / atribuții decizionale în a face lumea mai frumoasă. Pentru că ne-am prea imunizat la solicitările tinerilor. Și ne-am prea rutinat doar în exercițiul de a primi, a „toate ni se cuvin”, fără a oferi nimic la schimb.
