În fiecare piatră, în fiecare lemn, e o taină, o opera de artă care așteaptă să fie destăinuită. E doar treaba artistului, a meșterului de vocație, să o redea lumii. Gheorghe Szasz (Gyuri, cum îi spune toată lumea), de o viață asta face: aduce la viață ceea ce alții nu reușesc să cuprindă nici măcar cu gândul îndrăgostit de frumos. Sculptează în aproape orice, însă e apropiat, îndeosebi, de lemn. Și aceasta nu neapărat pentru că lemnul se lucrează mai ușor, ci mai ales pentru că acesta are un suflet cald, e prietenos cu omul și îi străjuiește locuirile de atâta vreme.
În atelierul său de pe str. Livezii din Sibiu, Gyuri e suveran. Două mese de lucru, peste o sută de dălți, lemn de diferite esențe, desene, șabloane, lucrări în diferite faze de execuție și multă-multă pasiune.
”Dacă aș fi luat un CNC, nu mai eram eu”
Gyuri e un personaj. Dincolo de artistul care transformă lumea, am găsit un om care refuză să își ”industrializeze” viața. Nu concepe nicicum să folosească utilaje, mașinării din acelea de le zic oamenii de azi CNC-uri (Computer Numerical Control). Pentru că, spune el, ”dacă aș fi luat o mașină, nu mai eram eu. Ar lucra mașina în locul meu. Dar așa, fac totul din mână și exact așa cum am învățat. În 1976 am terminat școala și de atunci am lucrat doar manual. Așa pot să fac și concepțiile mele, pot să fac și proiectele mele, tot ce gândesc pun pe hârtie, desenez și execut lucrarea. Acum, cum să iau un CNC, să lucreze în locul meu? Nu m-ar reprezenta deloc asta!”
S-a născut în județul Mureș, în Fițcău, ”un sat într-o potcoavă, ca un sac”, în capătul Munții Gurghiului. Tatăl se trudea cu exploatarea forestieră, așa că era firesc să îndrăgească lemnul. De altfel, și casa a fost făcută de tata, tot din lemn. ”Când am devenit puțin mai mare, spune Gyuri, și puteam să trag de joagăr, l-am ajutat și eu pe tata. Și așa a fost dragostea pentru lemn. Când aveam un pic de timp, eu eram cu briceagul pe unde se tăiau lemne și căutam o bucată de lemn, care arăta cumva și făceam ceva din el. Și voiam neapărat să să mă ducă pe linia aceasta. Fiind de la țară, nu prea aveau părinții condiție să mă țină la liceu, la facultate, iar tata mi-a zis să mă orientez să găsesc o meserie care îmi place. Așa am aflat că în Târgu Mureș începuse înainte cu doi ani școala profesională de sculptură”.
Urmează școala de specialitate și e încadrat într-o fabrică de renume pentru acea vreme, în Târgu Mureș, ca ”tâmplar mobilă artistică”. Aici, furând meseria de la vechii artizani, excelează în ceea ce face și e selectat pentru a pune pe roate o nouă fabrică de mobilă, de această data la Sibiu. ”M-am perfecționat la locul de muncă, fără profesor. Învățam unii de la alții, pentru că tu, care erai începător, voiai să devii ca acela care era mai în vârstă și care făcea lucruri mult mai reușite ca tine. Și aceasta te îndemna să faci și tu lucrurile la fel. Și mai aveam un avantaj foarte mare: în fiecare an se ținea un concurs de meserie, în cadrul secției, care era susținut de fabric. Asta însemna că acolo trebuiau investite niște ore, plătite de către fabrică pentru noi, ca să realizăm lucrările din concurs”, mai spune Gyuri.
În 1989 ajunge în orașul de pe Cibin, la IPL (fabrica Special, de mai târziu), pentru că ”a fost așa o lege dată de către conducerea Comitetul Central din București, ca toate fabricile de mobilă să aibă și o secție de sculptură. Fiindcă unde erau secțiile de sculptură, fabricile mergeau foarte bine. Erau astfel de fabrici la Târgu Mureș, Arad, Timișoara, Iași, Bacău, Constanța, București…”
De la ”Special”, la particular. A lucrat și pentru Casa Poporului
Între lucrările executate în acea perioadă se regăsesc parte din cele solicitate pentru Casa Poporului, Germania (în special statui pentru bisericile catolice), America. Tot la Sibiu, la 31 de ani, Gyuri se ocupă să le predea adolescenților aspiranți să dăltuiască în lemn, ore de sculptură.
Doar că Revoluția, cu ale ei capricii, face ca fabrica să intre într-o zonă de ineficiență și se închide: ”Nu mai era același entuziasm, nu mai erau comenzi. Plus că, să faci niște lucrări ca în Occident, aveai nevoie de mașini, de utilaje performante”.
Așa că, peste ceva vreme, Gyuri e nevoit să aleagă: să își caute de lucru în altă parte sau să își croiască propriul drum.
”În 2003 deja nu mai era de continuat cu Specialul. Fabrica nu putea să se mai susțină financiar. Și atunci am zis: Hai că să încerc pe cont propriu! M-am asociat atunci cu o echipă care avea atelierul în Gura Râului. Eu mi-am deschis un atelier aici, în Sibiu, și am lucrat împreună destul de mult timp, până în 2011. În 2011 am venit aici, în atelierul acesta. De atunci sunt chiar pe cont propriu”, adaugă Gyuri.
De atunci, din atelierul de pe str. Livezii, pleacă spre tot felul de destinații lucrări migăloase, executate doar manual, cu multă finețe, pasiune și creativitate. În ultimii ani, solicitările au venit cu precădere din partea bisericilor, pentru diferite lucrări de cult (icoane, strane, cruci, porți, uși etc). Între acestea, sunt de amintit bisericile: ”Din groapă” (Sibiu) ori cele din Gârbova, Gura Râului, Cristian, Poplaca, Cisnădie, Sadu, Râu Sadului. Însă nu de puține ori și persoane fizice, cu aplecare către artă, i-au călcat pragul atelierului pentru diferite piese de mobilier ori fel de fel de obiecte artizanale.
Nu are o lucrare anume la care să țină în mod special. Toate îi sunt dragi și pentru toate a pus mult suflet. Și aceasta pentru că, spune Gyuri, ”când am intrat în atelier, se schimbă totul. Totul se schimbă în ritmul atelierului și am atâta răbdare, că de multe ori abia aștept să vin. Dacă am lipsit câteva zile, o săptămână sau două, și ajung la atelier, abia aștept să pun mâna pe dălți, să pun mâna pe creion, să desenez, să fac șabloane, să creez, să concept! Chiar dacă mă supără ceva (probleme cu articulații, cu mâini, cu nu știu ce), când sunt aici, n-am nimic!”
Printre ultimii ”supraviețuitori” ai sculpturii cu mâna
Gyuri lucrează acum și la un proiect cu totul inedit. Face magneți, cu partea de lemn reprezentând, în sculptură, colibele din Râu Sadului.
L-am întrebat pe Gyuri care lemn e mai bun, mai prietenos cu sculptorul? ”Orice lemn este bun, orice pom fructifer, în special. Deci cel mai frumos lemn este un cireș, un măr, un prun. Pentru că au niște culori extraordinare. Dar și foioasele sunt foarte frumoase: stejarul, frasinul, teiul…” Până a ajunge însă în faza de a fi sculptat, lemnul necesită o pregătire specială, mai ales în privința umidității, care trebuie să fie sub 10 %, pe care o obții foarte greu în mod natural. De aceea acest proces se face în cuptoare special, ”la uscare controlată”.
De o viață, Gyuri a făcut ca lemnul și piatră să ia forma gândurilor și visurilor sale. Și ceea ce a ieșit din mâinile sale să stea mărturie muncii și viziunii sale print e miri ce colțuri ale țării sau lumii. Din păcate, toată această experiență de lucru și înțelepciune riscă să se piardă odată ce el va înceta să mai facă ceea ace face. ”Copiii mei nu fac niciunul sculptură. Am doi copii care au terminat tehnică dentară și unul care e IT-ist. Așa că nimeni nu mai face sculptură. Mi-ar fi plăcut să am continuitatea în familie, că atunci era altceva, ca în Occident, unde tradiția o ține familia mai departe. Dar eu i-am ajutat și încurajat să facă ce vor. Chiar întotdeauna aceasta le spuneam, că fiecare ce alege, ce îi place să facă, aceea să facă. Dacă faci un lucru din obligație, de acolo nu este nimic bun. Dacă acel lucru nu îl faci cu plăcere, ci dimpotrivă, te chinuie serviciul acela, nu este o viață normal. Trebuie să ai libera alegere. Și în ceea ce au ales copiii mei văd că sunt mulțumiți și atunci eu sunt mulțumit că ei sunt. Și eu zic că alegerea lor a fost foarte bună”, concluzionează Gyuri.
Din păcate, nici altcineva nu s-a apropiat de această meserie, ca învățăcel. Vin tineri, nu e vorbă, dar pleacă destul de repede. Pentru că munca aceasta nu e doar una a mâinilor, ci mai ales una a cultivării răbdării, îndemânării, a unei perfecționări permanente. În vara aceasta încă, cel mai probabil, împreună cu unul din colaboratorii săi, va ține un curs de sculptură. Poate cu acest prilej se vor găsi și urmăritorii și continuatorii muncii sale.
Cât vă vedeți făcând ceea ce faceți?, l-am întrebat pe sculptor. ”Cât mă lasă Doamne-Doamne în sănătate. Eu aș dori să lucrez cât mai mult, fiindcă asta mă ajută, la tonusul meu. Dacă sunt sănătos și am pe lucru, atunci mă simt bine.”
