7.4 C
Sibiu
luni, noiembrie 25, 2024

Publicitate electorală

spot_imgspot_img

eveniment

Sibienii de pe acoperișul Africii

Cele mai citite

Au avut curajul și vulnerabilitatea de a-și negocia limitele, în încercarea de a-și demonstra lor înșiși că tot mai sus e doar o dimensiune și nu un obstacol. Au plecat din Sibiu într-un grup de 11 persoane (dintre care 6 sibieni). În final, doi temerari au ajuns să și atingă punctul final. Acum o săptămână, Dan Tarcea și Adrian Bibu (parte a grupului în discuție) cucereau cel mai înalt vârf din Africa, și anume Uhuru Peak, situat la 5.895 m, vârful ”muntelui de zăpadă” sau al ”muntelui alb”, cum mai e numit muntele Kilimanjaro.

Kilimamjaro este un munte al paradoxurilor. Construct stratovulcan, străjuind maiestuos nord-estul Tanzaniei, este cel mai înalt munte stătător din lume, care atrage anual circa 50.000 de drumeți. Explorarea și ascensiunea lui este, în primul rând, o provocare a minții, un joc al curajului, nu de puține ori asezonat cu exces de emoție. Toate acestea filtrate de o condiție optimă de aclimatizare a corpului, ceea ce normează și stadiile de cucerire a fiecărui platou, până la ”rarefierea” tot mai acerbă spre vârful final.

Cei mai mulți dintre noi au auzit de Kilimanjaro de prin manualele de geografie sau din vreo frântură de imagine rămasă pe retină din vreo emisiune tv. Alții, ceva mai pasionați de drumeții, au visat să ajungă, printr-o minune, în proximitatea muntelui. Dan Tarcea și Adrian Bibu au reușit să își trăiască aievea visul. În ultima parte a lunii ianuarie, ei au atins cei 5.895 m!

Foto: Dan Tarcea

I-am rugat, pe cei doi sibieni, să ne spună cum și-au prelungit ei aripile până pe acoperișul Africii, ce emoții i-au încercat, cât de dură a fost provocarea și dacă experiența e una pe care ar repeta-o.

”Eram sigur, de multe ori, că voi face infarct”

Pentru administratorul județului, Adrian Bibu, ideea de a ajunge pe Kilimanjaro l-a găsit oarecumva la intersecția dintre pasiunea pentru munte (dezvoltată tot mai mult prin implicarea în proiectul Consiliului Județean, ”Anii Dumeției”) și întâlnirea, ”la masă, cu niște prieteni”, cum ne spune el, care plănuiau deja o incursiune în Tanzania. Între acești prieteni, desigur, se regăsea Dan Tarcea. ”Prima noapte în Kilimanjaro a fost ciudat, rememeorează această expediție Adrian Bibu. Ești la nivel de pădure, vin maimuțele, dormi destul de greu. După care ajungi la 3.900 și dormi și mai greu. Ești mai obosit; dormind în cort, deja scade temperatura undeva la -5 grade; dormi îmbrăcat, cu toate pe tine și te bagi în sacul de dormit. La ora 4 dimineața deja porterii (cărăușii) și oamenii care te însoțesc se trezesc să pregătească mâncarea și dormi foarte greu. În noaptea a doua eu abia am dormit două ore legate. În ziua trei a trebuit să urcăm la cota de 4.500, pentru o primă aclimatizare la acest nivel și eram cu toții foarte obosiți. Am stat acolo vreo două ore, după care am coborât din nou la 3.900 m, unde am dormit, iar în ziua 4 am urcat iar spre 4.600, unde din nou ne-am aclimatizat. Iar în ultima noapte am urcat la 5.895 m. Urci noaptea, pentru că nu vezi exact unde trebuie să ajungi și procentul de urcat ar fi mult mai mic. Din Sibiu, după primele două nopți, doi colegi s-au retras. Ni se lua oxigenul din sânge. În mod normal trebuia să ai peste 60. La cota de 4.700 m, eu aveam 71 oxigen.” E momentul în care lupta între a continua și a renunța nu e dictată doar de starea fizică a corpului, de posibilitatea sa de a rezista mergerii mai departe, cât mai ales de bulversarea psihică, de intensitatea trăirilor, emoțiilor experimentate. ”Îți trec tot felul de gânduri prin cap. Când urci de la 4600 la 5895, aerul fiind foarte rarefiat, nici nu mai gândești corect, îți auzi, efectiv, respirația. Nici nu îți dai seama, inițial, că e respirația ta, dar plămânii caută aer. Te simți ușor amețit, inima îți bate ciudat. Îmi era frică să nu îmi crape inima. Eram sigur, de multe ori, că o să fac infarct. Eram foarte sigur! Ziceam: fac infarct și mor aici.” De ce nu a renunțat? Cu umorul său caracteristic, Adrian Bibu mi-a mărturisit cea mai puternică motivație: ”M-am gândit că nu mă pot întoarce acasă, am zis că mai bine mor decât să mă fac de minune! Dar ai momente în care te gândești că oare ce caut eu aici? Ai tot felul de gânduri, mai ales că toată urcarea, ascensiunea finală, durează șase ore jumătate. Ți se taie de multe ori picioarele, pentru că nu mai ai zahăr în corp, dar după aceea îți revin cumva forțele și de fiecare dată am zis că hai că mă mai duc 10 minute, încă 10 minute și când vezi și pe alții în jurul tău că merg, îți zici că dacă ei pot, eu de ce nu aș putea? Și te tot duci înainte”.

Adrian Bibu. Foto: Dan Tarcea

Cu toate acestea, mesajul său e unul de însoțire, de încurajare: ”Pentru mine, cel puțin, a fost o senzație așa, dură. Nu am avut ceva mai dur, în viață, ca provocare. Dar asta nu înseamnă că mesajul e să ne speriem de asta. Din contră, cine vrea să încerce și e iubitor de munte, de aventură și de experiențe active, merită să încerce! Cu mențiunea că oamenii trebuie să știe la ce să se aștepte”.

L-am întrebat pe Adrian care a fost senzația cea mai puternică ce l-a ”curtat” în această expediție: ”Satisfacția aceea, când ajungi acolo, sus, după ce ai trecut de tot efortul acela. Foarte multă lume se oprește pe la 5.500 m, pe un platou vulcanic și foarte mulți renunță acolo. Dar dacă treci de punctul acela, ajungi într-o zonă superbă, unde e craterul, vezi răsăritul, vezi ghețarul. Și îți dai seama că atunci când va cânta melodia aceea We Are The Champions, că o poți înțelege altfel. E un sentiment tare plăcut, după ce treci de toată perioada aceasta. Și în bar, cu prietenii, când vei auzi melodia aceasta, tu ai să o cânți cel mai bine”.

Deși și-a spus că nu va mai repeta această experiență, după câteva zile de ”aclimatizare” acasă, parcă totuși s-ar mai ”băga” la o altă nebunie de gen: ”Chiar vorbeam cu familia și îmi ziceau ai mei: Ai spus atunci că nu te mai bagi. Dar pun pariu că acum te-ai băga!” Și da, e adevărat. Sentimentul pe care ți-l dă o astfel de experiență, adrenalina, te face deja să te gândești la o următoare expediție.”

Foto: Dan Tarcea

”Spectacolul e fenomenal! Ghețarul are culoarea albastru…”

Dan Tarcea, travel photographer, e un pasionat de călătorii, pe care le imortalizează de fiecare dată în fotografii și imagini cu totul fabuloase. Deși a explorat o mulțime de munți, Kilimanjaro a fost și pentru el o experiență unică: ”Am plecat cu ideea că muntele e un munte ușor, că îl poate urca oricine, pentru că așa e marea descriere, dar am constatat apoi că nu e chiar așa ușor și că nu e pentru oricine. Altitudinea de 5.895 m solicită foarte mult corpul și trebuie să fii acolo să trăiești toată această experiență.

Dan Tarcea. Foto: Arhiva personală

E înălțimea cea mai mare la care a urcat. A mai fost în Anzi, la 3.500, în Dolomiți. Dar Kilimanjaro e cel mai mare munte de sine stătător din lume. Un munte care pleacă de la silevel cumva și merge singur. Toți munții din lume au creste de sute sau mii de kilometri. Pe când Kilimanjaro pleacă singur cumva. De la o zonă unde erau 30 grade, oamenii cultivau mazăre, cartofi, morcovi, treci printr-o zonă de calm alpin, cu vegetație, ajungi într-o zonă de deșert alpin și ajungi sus, unde este o zonă de calm artic. Adică la -16 grade. În 5 zile am ajuns de la 30 grade, la -16 grade, pe vârf. Și atunci stările sunt altfel”.

Foto: Dan Tarcea

Dan a știu de la început că va ajunge pe vârf. De aceea, în ciuda tuturor încercărilor și capriciilor corpului, resimțite destul de mult și de el, senzația vederii răsăritului de pe cel mai înalt vârf al Africii a fost una copleșitoare: ”Am ajuns cu un sfert de oră mai repede de răsăritul soarelui. Cerul e roșu, portocaliu, se transformă totul! Vârful e situat pe craterul fostului vulcan. Și vezi înăutru, în crater. În crater erau multe vârfuri stâncoase și o ceață, curenți de aer puternici, care se deplasau, dansau pur și simplu acolo. Și când au apărut primele raze de soare, ceața aceea a început să se coloreze în tot felul de nuanțe și să își schimbe culorile. Iar în jurul vulcanului, în jurul craterului, sunt niște ghețari, foarte mari, rămași, de 40-50 m înălțime, chiar pe buză. Spectacolul e fenomenal! Ghețarul are culoarea albastru, albastru închis, ceața de deasupra e albă, iar lumina cerului, roșie, dau un contrast foarte intens. Pentru că după ce a răsărit soarele, cerul a devenit albastru și nu mai vedeai diferența asta de culoare”.

Foto: Dan Tarcea

Peste două săptămâni, Dan Tarcea va pleca în Patagonia. De acolo, cine mai știe pe unde. Oricum, odată ce te-a ”atins” această hăruire de drag de munte, de călătorie, de explorare, lumea e o nesfârșită drumeție. Se va întoarce Dan Tarcea în Kilimanjaro? Răspunsl vine simplu și tranșant: ”Nu. E o chestie pe care nu o fac de două ori în viață, pentru că lumea e prea mare și nu am timp să mă duc încă o dată. Și dacă începi să descoperi lumea, îți dai seama cât e de frumoasă și cât ai încă de văzut din ea”.

Urmărește Sibiu 100% în Google News 

Publicitate

Publicitate electorală

spot_img
Ultimele știri

Apă-canal aniversează 130 de ani de distribuție centralizată

Apă Canal Sibiu celebrează, în aceste zile, 130 de ani de distribuție centralizată a apei, iar cu acest prilej...

Publicitate

spot_img

Știri pe același subiect