Am rugat-o să își facă timp, colo, vreun sfert de oră, pentru a sporovăi nițel despre Junii, despre ce o motivează să zăbovească de aproape două decenii la cârma acestui ansamblu-simbol al Sibiului, despre bucurii, tristeți, oameni și locuri cu suflet fain și despre alte și alte cele.
Între grămăduță de trebi, telefoane și îndeletniciri administrative, s-a înfiripat o șezătoare îmbietoare, rostuită dincolo de vămuirea vremelniciei și, desigur, a celor câteva minute solicitate.
De la Gura Râului, la sufletul Raiului tradițiilor populare
Junii Sibiului, un brand ”produs în Sibiu” și exportat în lung și în lat, peste șapte mări și șapte țări. Cum vă simțiți în postura aceasta, de ”primă jună” a Sibiului?
Pentru mine, Junii înseamnă a doua casă. Eu m-am născut într-o familie în care jocul popular și tradiția românească erau parte din meniul principal al familiei. Adică ”se mânca” la aperitiv joc tradițional, la felul de bază, tradiție, și la desert, discuții despre costumul popular. Părinții mei au înființat acest ansamblu, mai precis tatăl meu, în 1944. Venind din Gura Râului, el își dorea să înființeze un ansamblu de jocuri populare aici, la Sibiu…
La rândul său, moștenea și el această descendență de tradiție și joc?…
Da. Bunica mea a fost o foarte bună dansatoare, cânta și foarte frumos și venea dintr-o familie cu șapte frați.
Deja era un ansamblu!
Bunica venea dintr-o familie foarte numeroasă, familia Ihora, de la Gura Râului. Erau șapte frați și fiecare a avut câte șapte copii. Deci erau 49 de veri primari și, într-adevăr, se știa că această familie cânta și juca în permanență la petrecerile din sat. În Gura Râului este un obicei care se păstrează și astăzi spre marea mea bucurie: obiceiul cetelor de feciori, Ceata Junilor, care se practică de la Crăciun până la Bobotează. Feciorii, înainte de a merge la armată, intrau în ceata de feciori. Și se alegeau dintre cei mai buni dansatori ai satului.
Tatăl meu, Ioan Macrea, a făcut parte din ceata de feciori și, moștenind tradiția și pasiunea jocului popular din familie, tata a fost ales jude trei ani la rând, conducând ceata. Din aceeași prețuire pentru tradiție, când a venit la Sibiu, la Arsenalul Armatei, a hotărât să înființeze o formație de jocuri feciorești. S-a întâmplat în 1944, iar în 1946 tata a înțeles necesitatea de a o transforma într-un ansamblu mixt. Cu timpul și cu multă muncă, acest ansamblu a început să fie renumit: în 1954, Junii Sibiului câștigau deja premii naționale. Până în 1989, tatăl meu a făcut toate eforturile ca brandul Junii Sibiului să devină un brand național. A luptat ca jocul popular, transmis prin Junii Sibiului, să ajungă la sufletele românilor și să fie promovat în străinătate.
Așadar, pentru mine, este în primul rând o obligație de familie să duc această tradiție mai departe. După cum vă spuneam, eu am crescut în sălile de repetiție, alături de tatăl meu, de mama mea Silvia, și de sora mea, eu fiind mezina familiei, născută la 11 ani după sora mea Ioana.
Am fost purtată pe brațe în turnee, la repetiții, la spectacole… probabil că și în sângele meu curge dragostea pentru jocul popular tradițional. Așa asta înseamnă Junii Sibiului pentru mine: a doua mea casă!
Silvia Macrea
”Mi-a plăcut întotdeauna să fac numai ce vreau eu”
Artiștii întotdeauna sunt împărțiți egoist și indecis între familie și artă. L-ați avut pe tată și părinte? Să aveți acel sentiment că nu vi-l răpește cu totul pasiunea aceasta devorantă și cronofagă pentru Junii?
Pentru mine, înainte de toate tatăl meu a fost mentorul, a fost profesorul, dar mai ales a fost cel mai bun prieten. Am crescut de mică alături de el în sălile de repetiții. Și știți și dumneavoastră, fiecare copil alege să facă ce vrea, iar eu am fost un copil care chiar am fost lăsat să fac ce vreau! Și recunosc, mi-a plăcut întotdeauna să fac numai ce vreau eu. Dar eram și foarte conștiincioasă, din clasa I până în clasa a VIII-a am luat numai Premiul I.
Tata avea 45 de ani când m-am născut, mama – 40, așa că eram răsfățata familiei. Sunt născută în zodia Taur, iar taurii au personalitate puternică. Dacă am vrut sky fond, m-au lăsat să fac sky fond, dacă am vrut volei, am făcut volei, am făcut dans modern, am făcut balet… Dacă la școala generală veneau să se înscrie copiii la ciclism, și la ciclism m-am înscris! Eu eram prima care mă înscriam la orice. Am fost lăsată să fac ce vreau eu, să trec prin toate sporturile posibile, prin toate genurile muzicale. Numai ce voiau părinții mei, pian, de exemplu, nu îmi plăcea! Mergeam cumva obligată; dacă mi-ar fi plăcut mie, sigur era totul ok, dar pentru că mi se spunea ”Trebuie să faci!”, mi se părea că îmi dă cu ceva în cap. Ei își doreau, normal, să duc mai departe tradiția familiei. Făceam parte din Ansamblul de la Palatului Copiilor din Sibiu, unde mama era profesoară de dans și, începând din clasa a VI-a, a VII-a, am înțeles că, de fapt, asta îmi place să fac: dans modern și dans popular.
Întreb și eu… S-a schimbat ceva în asta, în a face doar ce vreți?
Nuu (râde). Și acum, vă spun sincer, dacă îmi pun ceva în cap, numai asta fac! Tatăl meu nu a fost niciodată contra mea, de aceea era și cel mai bun prieten al meu. Începând cu clasa a IX-a, am făcut parte și din Ceata Junilor, ansamblul înființat de tata în 1991, după ce s-a retras de la Junii Sibiului. Era un ansamblu nou, de tineret. Am fost dansatoare din prima generație, așa că am fost permanent alături de tatăl meu în turnee; mă bucuram că am trecut de la Palatul Copiilor, unde preda mama, care a fost și este în continuare generalul familiei.
De la mama am moștenit ambiția și inteligența unei femei de pe Valea Hârtibaciului, care întotdeauna a făcut numai ce și-a dorit ea să facă, iar calmul și bunătatea – de la tatăl meu, care vine din Gura Râului și care a iubit foarte mult oamenii. Eu, probabil, sunt o combinație perfectă între cei doi și cred că de aceea reușesc, ca femeie, să conduc atâția bărbați angajați aici, de la dansatori și instrumentiști la personal TESA. Vreau adaug că, pentru mine, relația cu angajații mei trebuie să fie una de prietenie. Sunt zeci de zile când stau până târziu și sting ultima lumina la sediu; prefer să lucrez eu, ca ei să fie liberi și să se odihnească. Este o relație frumoasă și cred că nu se poate conduce nicăieri nicio instituție dacă relația între șefi și subalterni nu este o relație de prietenie, de respect reciproc, o relație familială.
Hm… Trăiți și conduceți o instituție din lumea asta?
Asta mă întreabă toată lumea. Eu zic că așa ar trebui să fie o astfel de relație instituțională. Foarte multă lume mă întreabă dacă sunt din lumea aceasta. Când văd ceea ce se întâmplă în relațiile interumane, în relațiile dintre artiști, mi se pare că oamenii au devenit destul de răi, că există foarte multă invidie și de aceea niciodată nu o să dăm înainte, dacă vom continua. Eu nu sunt acest tip de om și vă spun cu mâna pe inimă: nu văd nicăieri să meargă o instituție dacă între manager și subalterni nu este o relație de prietenie. Și de respect reciproc, bineînțeles.
Cu Dreptul, spre folclor și Academia de Dansuri
Am o dilemă. Sunteți un spirit liber. Cum se încadrează ”taurul” acesta în instituțional, în administrație, în termeni de hârtii, de birocrație?
În afară de partea aceasta artistică, moștenită de la părinții mei, stăteam alături de tatăl meu foarte multe ore, studiind și învățând care e diferența între jocurile oltenești, jocurile moldovenești, jocurile din Banat. Vă dați seama că adolescenții mergeau la discotecă, pe când eu alegeam să stau cu tata și să învăț de la el diferite ritmuri. Am terminat Școala Normală, Liceul Pedagogic „Andrei Șaguna”, am devenit învățătoare și, bineînțeles, părinții mei voiau să merg către Academia de Dansuri Folclorice. Dar cum eram foarte multe fete în clasă ̶ anul acesta sărbătorim 30 de ani de la terminarea liceului; suntem prima generație care am prins cinci ani de liceu pedagogic după Revoluție ̶ , luându-mă după colegele mele, care toate mergeau spre Facultatea de Drept, m-am orientat și eu către această facultate.
Mama s-a supărat foarte tare, pentru că m-am răzgândit cu trei luni înainte de admitere și i-am spus că eu merg la Facultatea de Drept, unde merg toate prietenele mele. Tata, cum nu mi-a interzis niciodată nimic, a spus: ”Dacă asta vrea fata, asta e”. Pentru absolventele de Liceu Pedagogic era foarte ușor, căci la admitere se dădea examen din istorie și gramatică. Erau 9-10 candidați pe un loc. la vremea aceea, la Facultatea de Drept. Dar noi, mâncând gramatica pe pâine, iar la istorie avându-l pe profesorul Turcu, care ne punea să învățăm istoria cu virgulă, clar că intram la Drept. Am intrat printre primele. M-am dus la București să dau admitere, să mă asigur că fac o facultate bună. Din anul doi, văzând că toată lumea își dorea să fac și altceva, m-am transferat în Sibiu, unde am început să predau la Palatul Copiilor din Sibiu, în locul mamei care ieșise la pensie. Am văzut că îmi place ceea ce fac și soarta a făcut ca exact în 17 iunie 1999, să se întâmple o schimbare majoră în viața mea…
În 2 mai, tatăl meu avusese un accident vascular; a intrat în comă. Eu în acel an terminam facultatea. Tata fiind în comă, nu răspundea la niciun mesaj. Mergeam în fiecare zi la Reanimare și în 17 iunie l-am strâns de mână și i-am zis: ”Tată, te rog, dacă mă auzi, uite, mâine am lecția finală. Am să îmi pun diploma în cui și o să te ajut. Am să te plimb și în cărucior, voi fi mereu alături de tine, dar vreau să fii lângă mine!” Aveam nevoie de prietenul meu, de mentorul meu, de profesorul meu.
După o lună și ceva de comă, m-a strâns de trei ori de mână și au început să îi curgă lacrimile. L-am chemat pe doctorul Tănase, care era prietenul nostru, al familiei și al lui tata, și am strigat: ”Hai repede, că a reacționat!”. I-a văzut lacrimile și m-a întrebat: ”Ești sigură că ai simțit că te strânge de mână?” Și am zis: ”Da! Am simțit! Am simțit că m-a strâns de trei ori de mână”. Am plecat foarte fericită, că își revine. Și după o oră ne-a anunțat doctorul că, din păcate, tata a plecat în altă lume. Din acel moment, pentru că i-am promis că îmi pun diploma de la Drept în cui, așa a trebuit să și fac. Și așa am ajuns, promițându-i pe patul de moarte, să continui munca asta.
Facultatea de Drept, făcută fără voia părinților mei, dar cu multă muncă și învățătură, pe mine mă ajută foarte mult în ceea ce fac azi. Normal că am urmat și Academia de Dansuri, iar ai mei erau foarte fericiți, pentru că aveam o diplomă în domeniu. În final, am făcut și un master în artele spectacolului, apoi doctoratul tot în acest domeniu. În munca mea zilnică le îmbin pe amândouă, dar să știți că nu e ușor și în ultimii doi ani am vrut să renunț de cel puțin zece ori. Trebuie să dedic timpul părții de manageriat, de organizare, dar și spectacolelor ansamblului pe care eu le concep. Nu este ușor să lucrezi cu artiștii. Eu sunt artist în sufletul meu, dar sunt și un alt fel de om, căci știu că trebuie să transmitem permanent dragostea pentru tradiție tuturor tinerilor care vin în urma noastră. Ne vom pierde identitatea noastră ca țară, dacă nu înțelegem acest lucru.
”Nu prea sunt făcută pentru societatea și lumea aceasta”
Am fost „condamnată” de curând pentru că Junii au fost invitați cu un program foarte scurt în cadrul Red Bull Romaniacs. Pentru mine, ca manager, participarea noastră la acest eveniment a însemnat o provocare. Iar ca artist, a însemnat un privilegiu. Mă gândeam cât de multe persoane din străinătate sunt acolo și vor vedea cinci minute de folclor românesc, vor vedea costumul popular românesc. M-am bucurat că putem să promovăm tradițiile și jocul nostru popular în rândul sportivilor care poate niciodată nu ar fi venit altfel la un spectacol folcloric, dar au fost foarte încântați! Au văzut costumele românești, au făcut poze cu dansatorii. Mi s-a părut o combinație perfectă. Au fost transmisiuni live și, în calitate de manager am considerat că e foarte bine ca peste 20 milioane de oameni care se uitau la această competiție, să vadă Junii în costume populare. S-a vorbit despre ansamblul nostru, s-a vorbit despre Sibiu!
De ce suntem condamnați? Pentru că promovăm folclorul românesc?! Vă spun sincer că mă doare foarte tare. Nu contează unde ești: poți fi pe cea mai mare scenă din lume, poți fi în fața unui țăran care iubește Junii Sibiului și care își dorește să îi aplaude și să îi vadă nu numai la televizor sau poți fi la Red Bull Romaniacs…
Unde a fost, până la urmă, problema?
Problema a fost că ”ce caută Junii în combinația aceasta?” Oamenii nu înțeleg faptul că noi vrem să promovăm folclorul românesc, costumul popular, prin orice modalitate.
De ce ați vrut să renunțați la funcție?
În ultimii doi ani, am vrut să renunț tocmai din cauza răutății oamenilor și a faptului că în România cultura trebuie să fie mult mai respectată, mult mai finanțată. Un popor se dezvoltă prin cultură și, dacă nu înțelegem asta, suntem pierduți ca neam. Fiind un spirit tânăr – am trecut de majorat, am 18 ani de când sunt manager al Junilor -, am acceptat această provocare, dar nu este ușor. Poate multă lume zice: ”E destul!” Ok, înțeleg, dar să știți că nu fac acest lucru decât ca să duc mai departe tradiția, să lupt pentru acest brand.
Vedeți clădirea în care ați venit și în care ne desfășurăm activitatea în prezent. Am preluat acest ansamblu neavând sală proprie de repetiție. Nu se poate, un ansamblu profesionist ca Junii, să nu aibă sală, vestiare! Un loc unde omul, care muncește 4-6 ore, să aibă unde să își spele un tricou, să se bucure de un vestiar elegant, să bea un suc natural sau să se revitaminizeze, ca să urmeze efortul așa cum e nevoie. M-am chinuit să ofer o casă Junilor, pentru că Junii, de ani de zile, repetau pe unde puteau și mă bucur că am reușit, cu sprijinul Consiliului Județean Sibiu.
Dar mulți nu înțeleg pentru ce ne zbatem! Ni se spune: ”Pentru ce repetați? Doar voi dansați bine”. Dar sportivul pentru ce se antrenează? Pentru condiție fizică, nu? La noi se schimbă mereu spectacolul, mereu trebuie să creez noi spectacole coregrafice, de teatru muzical, ca să atragem altă categorie de public. Am încercat să creez concepte diferite împreună cu artiști mari de muzică ușoară, tocmai pentru a-i atrage și pe tineri spre tradiții. Încercăm tot ce putem… Însă eu personal cred că nu prea sunt făcută pentru societatea și lumea aceasta.
”Nimeni nu înțelege cât de bogat e poporul nostru prin această tradiție românească”
Aveți sentimentul că e așa, o luptă kamikaze, că s-a urbanizat atât de mult societatea, încât nu mai are preocupare pentru zona aceasta de tradiții, că se încearcă să se minimalizeze acest segment de spiritualitate?
Mie mi-e frică pe viitor să nu se întâmple asta.
Nu renunțăm niciodată la folclor. Să știți că noi în județul Sibiu chiar avem noroc. Sibienii iubesc Junii. Uitați-vă și la spectacolele noastre. Noi avem destul de multe evenimente, spectacole și se stă la coadă la bilete. Lumea își dorește să vadă Junii.
Silvia Macrea
Uitați-vă cum Piața Mare e arhiplină la spectacolele noastre! Eu nu mă plâng niciodată de sibienii noștri dragi care iubesc Junii și care chiar vin la spectacolele noastre și ne apreciază. Probabil ne ajută și faptul că nu realizăm același gen de spectacol timp de 10-12 ani. Noi chiar schimbăm mereu ideea spectacolului!
Mi-e frică de viitor însă, de ceea ce va urma. Să nu își dorească nimeni să ne ia ce avem noi mai de preț, ca popor român. Credeți-mă, nu există popor în lumea aceasta mai bogat decât noi, românii, în folclor și tradiție! Gândiți-vă că în Sibiu avem diferite zone folclorice: Mărginimea Sibiului, cu costumul alb-negru, care diferă de la Tilișca la Jina, cu firul auriu. Gândiți-vă la satele de pe Valea Hârtibaciului, unde avem peste 36 de costume. Nimeni nu își dă seama câtă bogăție am avut! Am pierdut aceste costume. Am găsit în lada bunicii mele un costum de la bunicul meu, cu mult galben. Mi s-au arătat poze. Acesta era costumul nostru de pe Valea Hârtibaciului: vânătul combinat cu galben. L-am readus la viață și îl avem la noi, în garderoba Junilor. Și este impresionant de frumos!
Gândiți-vă la costumul de pe Valea Târnavelor: este și acesta diferit. Deci numai în județul nostru avem peste 68 de costume, de la un sat la altul. Gândiți-vă la jocurile tradiționale, cât de diferite sunt doar în județul nostru. Să nu mai vorbim de Bucovina, Moldova, sudul Moldovei, Dobrogea, Oltenia, Muntenia, Banat, Bihor, Transilvania de Nord, Maramureș, Oaș, unde întâlnim alte ritmuri, alte costume tradiționale… Puțini înțeleg cât de bogat e poporul nostru prin această tradiție românească, prin costum, prin ritm și prin joc popular românesc. Și asta mă doare foarte tare, pentru că am încercat foarte mult să îi învățăm pe copii, nu doar jocul popular românesc, ci și cum să poarte ia și să își iubească tradiția. Aceasta e identitatea noastră, a românilor. Cât și-ar dori alte țări europene să aibă un folclor, tradiții vii! Și nu mai au de unde să își ia un costum, de unde să pună pe scenă un joc tradițional. Și noi, care avem ritmuri și mii de costume în țara asta, ne pierdem identitatea… Alții nu au mai mult de un costum tradițional și noi schimbăm și câte 16 costume într-un spectacol de o oră!
Și atunci nu trebuie să ne mândrim?! Nu trebuie să susținem acest act cultural?! Nu știu cine va veni din urmă. Pot veni tineri care, dacă nu vor crește în spiritul tradițional, nu vor susține niciodată cultura. Sper să rămânem măcar cu muzeele peste 30 de ani, pentru că nu știu dacă ansamblurile folclorice profesioniste vor mai fi susținute. Eu îmi doresc din tot sufletul acest lucru, dar încercăm să schimbăm de trei ani o lege a pensiilor, care nu se aplică nici azi. Și eu personal m-am zbătut pentru asta. Legea e schimbată, dar nu se aplică. Și atunci stau și mă gândesc la ce va fi în viitor. Ce se va întâmpla cu țara aceasta? De ce ne pierdem noi identitatea? Noi ne facem datoria și cu ceea ce avem, încercăm să creem evenimente culturale de excepție, care să atragă publicul și să aducă un plus de valoare instituției noastre.
”Cred că Dumnezeu mă ajută să duc mai departe această poveste a tatălui meu”
E ceva, cineva sau un ”undeva” ce vă inspiră în ceea ce faceți, în mod special?
Cel mai mult mă inspiră locul de unde vine tatăl meu, unde îmi petrec și eu timpul liber, atât de puțin cât este, de câteva ore. Începând de la pădure, de la apa care curge prin fața casei, la sunetul păsărelelor din pădurea de lângă casă… Natura, de fapt, mă inspiră cel mai mult și cred că Dumnezeu mă ajută să pot să creez și să duc mai departe această poveste a tatălui meu, dorința lui de a transforma Junii într-un brand național și, mai ales, a-l menține.
Facem un exercițiu de imaginație. Aveți o discuție, la vreme de tihnă, cu tatăl dumneavoastră, după 18 ani de când sunteți la cârma Junilor. Cum ar arăta acea discuție? Ce i-ați spune?
M-am gândit la asta de multe ori. L-aș întreba dacă îi place cum arată astăzi Ansamblul Folcloric Profesionist „Cindrelul-Junii Sibiului”. M-aș fi bucurat să trăiască să vadă noua clădire a Junilor Sibiului. M-aș fi bucurat să vadă 20 de perechi pe scenă. Și m-aș fi bucurat să îmi spună ce fac bine și ce nu fac bine, unde greșesc și care este plusul meu de valoare în materie de coregrafie, de exemplu. În materie de manageriat, cred că m-ar felicita pentru că am reușit totuși, ca femeie, să duc brandul Junilor mai departe. Este foarte greu să-ți depășești tatăl! Dar cred că l-am depășit nu în materie de coregrafie, ci per ansamblu, în ceea ce am realizat pentru Junii Sibiului. Avem o casă, avem o bază materială foarte bună, avem dansatori foarte talentați și avem o școală de dans, unde se formează dansatorii de la Junii. Cred că l-aș întreba, în primul rând, dacă e mulțumit de ceea ce vede la Junii astăzi.
