Sculptorul Ovidiu Maitec a murit în 2006 și a lăsat în urma sa nu doar un număr de lucrări impresionante, ci și pe cineva care să-i poarte numele cu mândrie. Ștefan Maitec este fiul renumitului „succesor al lui Brâncuși”. Acesta a venit de curând în Sibiu, dar nu singur, ci împreună cu consoarta sa, Dana, și o seamă de lucrări ale tatălui său, „culese” de la nouă muzee din țară, dar și din colecții private.
Expoziția „Ovidiu Maitec 100”, prezentă în Palatul Brukenthal, poate fi vizitată până în data de 30 august. „Mama mea, Sultana Maitec, care a fost pictoriță și graficiană, a expus prin anii 80 în cadrul Muzeului Brukenthal, dar tatăl meu nu a avut ocazia. El iubea foarte mult Sibiul și iubea foarte mult Muzeul Brukenthal și visa în perioada comunistă să expună în Palatul Brukenthal. Nu a apucat în viață, dar noi, împreună cu fundația Maitec, am reușit să-i îndeplinim visul”, îmi spune Ștefan Maitec.
A lăsat aerul și lumina să pătrundă în materie
Lucrările aflate în cadrul muzeului datează din anii 1960 și continuă până spre sfârșitul vieții lui. „Până în anii 60, tatăl meu făcea sculpturi figurative, dar în urma primelor ieșiri în străinătate a început să-și facă un alt stil propriu. După ce România a luat atitudine împotriva Uniunii Sovietice, «gândirea culturii» de atunci a spus că ar fi bine să facem o deschidere spre occident.
Am fost singura țară din blocul comunist în care arta abstractă și arta modernă a fost permisă. Așa a ajuns și Maitec la Londra, unde a avut prima expoziție personală. Atâta timp cât marile galerii, marile muzee, marii critici de artă mondiali apreciau arta românească modernă, li se permiteau artiștilor să lucreze în această direcție. Era un soi de propagandă a culturii românești peste hotare. Așa a avansat arta românească modernă.
Cu prilejul ieșirilor din țară, tatăl meu vizitează Dresda (Germania). Acolo este foarte impresionat de ruinele de după război. Și cel mai important aspect, a observat ferestrele sparte și golurile acestora. I-au rămas în minte acele imagini și i-a venit ideea de a face perforații și de a lăsa aerul și lumina să pătrundă în materie. Spre sfârșitul anului 1967, când este o altă deschidere spre occident a României, niște galeriști din Anglia vin și descoperă opera lui și îl invită, împreună cu alți artiști români, la Festivalul de artă de la Cambridge. Acolo îi este prezentată arta lui, iar englezii sunt foarte impresionați. Maitec este acel artist care introduce lumina și aerul în materie. În acea vreme se vorbea de a patra dimensiune”, povestește fiul marelui sculptor.
Nenorocirea de la Revoluție
Arta lui Ovidiu Maitec, din spusele lui Ștefan, nu era una socială, ci punct modernă, dar totuși i s-a întâmplat o mare nenorocire în ziua de Crăciun a Revoluției Române. Atunci atelierul său, aflat în fața Televiziunii Române, a luat foc, în timpul schimbului de împușcături. „A pierdut peste 70 de sculpturi, atunci, aproape tot ce avea. După ce i-a luat foc atelierul, ministrul francez al culturii de atunci l-a chemat în Franța și îi oferă un alt atelier unde să lucreze”, continuă povestea Ștefan.
„Un amestec de arhaism și de tradiție ancestrală românească”
Arta lui Ovidiu Maitec este un amestec de arhaism și de tradiție ancestrală românească. „Dacă te uiți la operele sale, o să observi balamalele de lemn ale porților țărănești, cumpenele fântânilor, praporele, care este un semn religios, peretele și tronul. Sunt foarte multe elemente din viața cotidiană, nu neapărat simboluri. Brâncuși a luat elemente de la stâlpi și a făcut Coloana Infinitului, așa a pus-o în modernitate.
Brâncuși a luat simboluri, Maitec, în schimb, a luat elementul primordial, simplu, balamaua ușii, cumpăna de la fântână și l-a adus în modernism. A mers pe niște principii universal valabile, din acest fapt și în occident a avut succes, deoarece și aceștia aveau balamale, cumpene, steagul bisericesc. A «profitat» de universitatea limbajului artistic. Apoi a mers pe ceva foarte tehnic, majoritatea dintre sculpturile sale sunt mobile, se mișcă. Radarul, foarte modern în anii 60, se învârte, balamalele și ușile se închid și se deschid. El visa, înainte să moară, să facă un monument sub formă de radar din bronz în care tinerii să vină să introducă lasere în interiorul perforațiilor și să facă jocuri de lumini, iar radarul să se învârtă timp de 24 de ore într-o mișcare continuă”, spune Ștefan Maitec.
Sculptorul iubea lemnele foarte mult
Maitec a avut norocul să fie în timpul vieții celebru, mai ales în anii 1970, când a ajuns în mari muzee din Europa. Mircea Eliade în acea perioadă spunea că este cel mai puternic moștenitor al lui Brâncuși. „Eu am copilărit în atelierul lui, era o bucurie, mă jucam cu uneltele sale, îl ajutam la sculpturile sale, dar doar ca un copil. El era foarte riguros și precis în ceea ce făcea, era conștient de valoarea lui și iubea lemnele foarte mult.
Lucra în special cu lemn de nuc, dar după ce i-a luat atelierul foc a început să lucreze cu lemn de stejar. Deoarece nu se mai găsea lemn de nuc în România, era ilegal ca să fie tăiat (încă este). Obișnuia să meargă la țăranii din Transilvania, în special, să facă rost de lemn. Când se năștea o fată, țăranul român tăia bradul, nucul, stejarul, ca să-i facă zestre fetei și punea lemnul la uscat până se va mărita. Lemnul trebuia să fie uscat douăzeci și ceva de ani”, povestește fiul marelui sculptor.
„O pictură a reflexiilor”
Ștefan Maitec este la bază scenograf. A terminat Academia de Arte Plastice în anii `80. Nu a vrut să-l urmeze pe tatăl său în arta sculpturii. „Având ca tată un «monstru în ale sculpturii», nu cred că eram vrednic să-i fiu succesor al muncii lui”, mărturisește acesta. L-a urmat totuși într-o privință: a plecat asemeni lui în Franța, unde este stabilit și astăzi. La ora actuală face fotografie împreună cu soția sa, Dana. La început au făcut portrete.
Soții Maitec au avut numeroase expoziții, în instituții importante, în țară și în străinătate, dar au fotografii prezente și în colecții private. „Semnăm pe fiecare fotografie «Dana și Ștefan Maitec»”. La un moment dat, au trecut de la portret la artă contemporană, inspirându-se chiar de la Ovidiu Maitec.
„În fotografia noastră lumina este cea care ne interesează. Noi construim niște basoleriefe din materiale de oglindă, în care prezentăm tot felul de culori și forme, iar oglindirea respectivă, reflexul oglinzii, noi îl fotografiem. Facem o pictură a reflexiilor. Singura modalitate de a capta reflexia este de a o fotografia sau a o filma, altfel nu există. Deci noi facem pictură cu reflexie, totul fiind foarte controlat. Nu obiectul contează, ci fotografia”, mărturisește Ștefan Maitec.
Vrei mai multe informații, știri bune, reportaje și interviuri pe zi? Ne-ar ajuta foarte mult o recenzie de la tine. Intră AICI.
