Memorandumul sau mișcarea memorandistă (1892 – 1895) este una din cele mai importante mișcări întreprinse de elita politică și intelectuală românească din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, și cu siguranță cea mai mare, cea mai dinamică și cea mai fructuoasă mișcare plecând de la Revoluția de la 1848 și până la Marea Unire de la 1918, moment în care s-a desăvârșit idealul național românesc.
Această mișcare a parcurs un drum lung și anevoios, plin de încercări, de impedimente și de opreliștile impuse de statul maghiar, cele mai notabile acte petiționare românești apărute înainte de Memorandum fiind „Petiția celor 1493„ din 1866, „Pronunciamentul de la Blaj” și „Memoriul din 1882”. Deși toate acestea au eșuat, ele au pavat drumul Memorandumului, care vine și încununează eforturile mișcării naționale ale românilor transilvăneni.
În intervalul 1869-1890 au loc mai multe ședințe și conferințe politice ale intelectualității române din Transilvania, grupate în cadrul Partidului Național Român, care capătă o putere considerabilă mai ales după ședința electorală din 12-14 mai 1881, ținută la Sibiu, moment în care se decide unificarea celor două partide naționale ale românilor: Partidul Național Român din Banat și Ungaria și Partidul Național Român din Transilvania, luând astfel naștere un puternic și unic: PNR. Acele ședințe ale PNR-ului vor stabili și vor trasa viitoarea politică pe care românii transilvăneni o vor adopta în scopul realizării obiectivului național. Tot ele sunt și cele care vor da ușor naștere ideii de Memorandum.
Procesul de întocmire a Memorandumului din 1892 începe cu aproximativ 20 de ani în urmă, sau, cel puțin, ideea pleacă din acea perioadă. Conferința Națională din 7 mai 1887, ținută la Sibiu, sub conducerea lui George Barițiu, a abordat mai multe probleme. În comisia de 30 de membri a acestei conferințe s-a decis adoptarea unei atitudini absolut pasive față de alegerile parlamentare din acel an, și adoptarea unui Memorandum care să reprezinte interesele românilor și chiar ale patriei, care să fie înaintat monarhului Franz Josef. Aceasta este prima mare hotărâre oficială a partidului privind redactarea Marelui Memorandum.
Sibiul a reunit toate energiile din Transilvania. 25 martie 1892
Ulterior, în cadrul unei Conferințe Naționale ținute la Sibiu, la data de 21-22 ianuarie 1892, la care participă un număr de 214 delegați, Ioan Rațiu convinge Conferința să voteze imediata înaintare a Memorandumului, prezidând totodată Conferința. Rațiu a fost susținut în cuvântarea sa de Vasile Lucaciu, de Eugen Brote și de Iuliu Coroianu. Rațiu preia din acest moment șefia de partid. Noul Comitet Central este alcătuit din următorii: dr. Ioan Rațiu, Septimiu Albini, Iuliu Coroianu, Gh. Pop de Băsești, Vasile Lucaciu, Eugen Brote, Daniil P. Barcianu, Teodor Mihali, Vasile Ignat, Alexandru Filip, Vasile Rațiu, Ludovic Ciato, Patriciu Barbu, Gavril Tripon, Nicolae Cristea, Gavril Manu, Dumitru Comșa, Aurel Suciu, Ioan Nichita, Mihail Veliciu, Gavril Lazar, I. T. Mera, Gherasim Domide, Aurel C. Popovici și Rubin Patiția. Aceștia vor fi și cei care vor răspunde penal, în fața legii, la 1894.
Deși Memorandumul a fost semnat de multiple persoane, acesta a fost gândit și redactat de o singură persoană. Incontestabil, acea persoană este Iuliu Coroianu. Manuscrisul s-a păstrat în Biblioteca Academiei Române, și cuprinde 133 de pagini de text de mână, iar textul mai prezintă și intervenția directă a unor fruntași politici ai românilor transilvăneni. Manuscrisul, așadar textul Memorandumului, a suferit mai multe modificări, analize și definitivări în mai multe ședințe ale Comitetului Central al PNR, ținute între februarie 1888 – octombrie 1891. Memorandumul Românilor din Transilvania și Ungaria este datat la Sibiu, 25 martie 1892, și este semnat de: dr. Ioan Rațiu (președinte), Gh. Pop de Băsești (vicepreședinte), Eugen Brote (vicepreședinte), dr. Vasile Lucaciu (secretar general), Septimiu Albini (secretar), și desigur, Iuliu Coroianu, care se semnase „referințe” pe document.
După ce s-a stabilit care va fi textul Memorandumului și care vor fi cauzele pentru care vor pleda românii transilvăneni, s-a decis să se treacă la momentul Vienei. Încă din timpul ședinței Comitetului din 25 și 26 martie s-a stabilit, după ce s-au făcut ultimele rectificări asupra documentului și s-au adus ultimele adăugiri, ca acesta să fie dus la Viena și prezentat împăratului Franz Josef în ziua de 28 Mai 1892. Comitetul a stabilit ca prezentarea să nu se facă numai de un număr restrâns de membri, adică liderii partidului, ci de către o delegație mai mare, compusă din sute de persoane, recrutate din toate regiunile Transilvaniei și reprezentând toate clasele sociale.
La Viena, a fost prezentă în data de 28 mai o delegație de aproape 300 de participanți. Sosit la Viena, după două zile în care s-a pus la curent cu situația actuală, Rațiu merge la cancelaria imperiului pentru a expune baronului Adolf Braun, șeful cancelariei, scopul delegației românești la Viena, și pentru a-i cere o audiență la suveran. Funcționarul îl informează politicos pe Rațiu că, fiind vorba de o problemă politică legată exclusiv de Regatul Ungariei, audiența solicitată nu se poate acorda decât prin intervenția directă a ministrului maghiar acreditat la Viena, Ladislau Szőgyéy-Marich. Așadar, lui Rațiu i-a fost recomandat să se adreseze la ministrul de interne maghiar cu Memorandumul.
Refuz din toate părțile la Viena
În urma acestei propuneri, în 30 mai, Rațiu merge să îl roage pe ministru să accepte Memorandumul din partea românilor, și să-l înainteze el monarhului din partea românilor. Ministrul l-a poftit pe Rațiu în 31 mai, între orele 9-11. Prezentându-se la termenul impus, Rațiu a constatat că ministrul a părăsit Viena. Rațiu merge apoi din nou la cabinetul Majestății Sale, unde îi aduce la cunoștință baronului Adolf Braun că ministrul de interne al Budapestei nu mai e disponibil, și a enunțat motivul, rugându-l apoi pe baron să primească Memorandumul din partea românilor și să-l adreseze Majestății Sale.
La 1 iunie, realizând că audiența la împărat nu va mai fi acordată și că e zadarnic să rămână la Viena și să mai stăruie, Rațiu își adună oamenii și le spune să meargă acasă pentru a povesti tuturor cele întâmplate. Rațiu era totuși convins că Braun, primindu-l cu o imensă bunăvoință pe Rațiu, va înainta Memorandumul împăratului. Braun a făcut contrariul, procedând conform instrucțiunilor primite. În loc să prezinte Memorandumul lui Franz Josef, el îl trimite nedesfăcut premierului Ungariei, iar acesta, la rândul său, îl expediază, tot nedesfăcut, prefectului de Turda spre a fi restituit lui Ioan Rațiu, care, între timp, își stabilise domiciliul la Sibiu. În ziua de 24 iulie 1892, Memorandumul este restituit președintelui PNR, cu mențiunea că guvernul maghiar nu este îndatorat să prezinte Memorandumul împăratului, întrucât ei nu recunosc delegația lui Rațiu ca fiind demnă să reprezinte toți românii din Ungaria.
Procesul memorandiștilor de la Cluj
Deși nu a avut succes în modul în care liderii Partidului Național Român își doreau să aibă, delegația trimisă la Viena și aducerea Memorandumului acolo a reprezentat un mare pas înainte pentru mișcarea națională a românilor din Transilvania.
Procesul clujean a fost doar un preludiu, un prilej de învățare a unor lecții importante pentru liderii PNR, care au reușit să transforme momentul prezentării lor în fața Curții cu jurați, într-o mare manifestare națională.
Procesul memorandiștilor generează acum, prin aderarea populației românești, o mișcare de mari proporții, care amintește de evenimentele de la 1848-1849, fără a lua însă mari forme violente. Întreaga complexitate a perioadei validează PNR ca un partid modern, capabil să inițieze și să conducă mișcări și procese politice de mare anvergură și întindere.
Începând cu luna mai 1892, mișcarea populară resimte nevoia coordonării, a apelului conducătorilor către mulțimi. În primul rând, se dorea să se demonstreze Curții de la Viena și guvernului maghiar faptul că Memorandumul conține dezideratele unei întregi comunități etnice din imperiu, și nu doar pe cele ale unui grup restrâns de instigatori, după cum îi vedeau ei. În al doilea rând, se va urmări transformarea procesului PNR într-unul al națiunii române din Transilvania, pentru ca și reacția internațională să fie mai mare. Presiunile la care a fost supus sistematic guvernul maghiar din partea opiniei publice și a presei l-au determinat pe acesta să demareze procesul de urmărire penală pentru delictul de agitație împotriva ideii de stat maghiar.
Preambulul procesului
În mod oficial, acțiunea este deschisă de către organele de justiție la data de 13 mai 1893, când începe colectarea datelor, a probelor incriminatorii, și când sunt inițiate primele anchete.
Procuratura regală din Cluj a fost foarte lentă, se înțelege de ce. Ea a trebuit să țină seamă de dispozițiile care soseau de la Budapesta, de relațiile Austro-Ungariei cu celelalte state europene, și mai ales cu Tripla Alianță – Germania, Austro-Ungaria și Italia, și de limitarea numărului de persoane care urmau să fie judecate astfel, pentru a nu crea impresia că în loc să fie judecată conducerea PNR, este judecată întreaga națiune română. PNR chiar acest lucru îl dorea, să polarizeze în jurul lui masele populare de români.
Ecoul pe care l-a făcut în Europa și succesele politice de mai târziu pot fi considerate succese ale Memorandumului. Chiar procesul în sine nu a fost atât de mult un proces între români și maghiari, cât a fost un proces între două sisteme politice europene. Chiar maghiarii au atribuit Memorandumului o importanță mai mult externă decât internă, fiindu-le teamă de implicațiile pe care le poate avea în politica externă. Acest lucru se poate observa și din faptul că maghiarii nu s-au grăbit să deschidă procesul imediat după întoarcerea delegațiilor de la Viena, ci a fost nevoie să mai aștepte doi ani, până la momentul 7 mai 1894, când vor fi judecați așa-numiții trădători. Maghiarii, așadar, au judecat atunci atât texul Memorandumului, cât și acțiunea delegației românești de a merge la Viena, moment în care acțiunea capătă o importanță deosebit de mare prin ecoul pe care îl face în presa din Imperiul Austro-Ungar.
Guvernul maghiar a decis amânarea procesului pentru a câștiga timp, timp de care aveau nevoie pentru a colecta dovezile necesare care să-i înfățișeze pe memorandiști ca trădători, și de timp în care să se pregătească o campanie de presă care să explice de ce a fost nevoie de asemenea acțiuni și decizii, pentru a justifica procesul în fața opiniei publice europene. La 6 noiembrie 1892, Budapesta cunoaște o criză guvernamentală. Contele Iuliu Szapáry, premierul Ungariei, este nevoit să îi cedeze locul lui Alexandru Wekerle. În realitate, el este înlăturat, în ciuda faptului că își îndeplinise misiunea politică. Se dorea ca în noul guvern să se facă o supunere a naționalităților și o apropiere a acestora de statul maghiar, iar politica sa era contrară acestui lucru.
În timpul guvernării acestui nou premier, Alexandru Wekerle, se va ține și procesul de la Cluj. Acesta era un om pătimaș și foarte autoritar, și trece imediat la o campanie de consolidare a regimului său, întâi prin condamnarea, la 12 noiembrie 1892, a lui Vasile Lucaciu la un an de închisoare, pentru că a protestat într-o adunare populară împotriva actelor de violență comise la Turda (vandalizarea casei lui Rațiu), dar și pentru participarea la mișcarea de la Viena, apoi prin condamnarea lui A. C. Popovici, pentru cuprinsul și difuzarea Replicii, la 4 ani de închisoare, sentință dată la 30 august 1893.
În 1893, și Viena trece printr-o criză guvernamentală. La 12 februarie 1893, împăratul Franz Josef îl demite pe premierul Austriei, contele Eduard Taaffe, dând puterea lui Ludwig Windischraetz, care îi asigură un post în guvern și contelui Hohenwart, cel mai reprezentativ exponent al curentului federalist din Monarhie.
Apărarea memorandiștilor a prins contur la Conferința PNR de la Sibiu – iulie 1893
Nici memorandiștii nu au pierdut timpul după revenirea de la Viena. La întoarcerea acasă ei au făcut multe demersuri în colaborare cu Bucureștiul și au făcut și mari demersuri de apropiere cu celelalte naționalități, precum sârbii, croații, slovacii. Însă, cea mai semnificativă decizie a perioadei 1892-1893, a fost făcută în cadrul Conferinței Naționale a PNR, ținută la Sibiu, în data de 23-24 iulie 1893. Aici, se realizează că o bună politică românească în Transilvania trebuie să fie marcată de existența solidarității naționale, mai ales între membrii PNR și țărănime. La această conferință, după expunerile făcute de Ion Rațiu și Dimitrie Comșa, în care se arăta activitatea desfășurată pentru depunerea Memorandumului, și după ce anunțară că împotriva Comitetului s-a deschis un caz penal, partidul, inclusiv Alexandru Mocioni și oamenii lui se declară solidari cu întreaga activitate a memorandiștilor, considerându-i exponenți necontestați ai națiunii române din Transilvania.
Un rol deosebit de important îl au acum preoții și învățătorii, mai ales cei care trăiau în zona satului și alcătuiau elita intelectuală a lumii rurale. Aceștia își iau asupra lor misiunea de a răspândi în zonele rurale ideile și intențiile conducerii PNR, dar și propagarea generală a Memorandumului. Aceștia vor deveni foarte activi în următoarea perioadă, fapt care va atrage atenția și îngrijorarea guvernului maghiar, care va încerca fie să îi sperie și să contracareze mișcarea lor, fie va încerca să îi determine să fie de partea statului maghiar și să respingă ideile promovate de PNR. Aceștia, desigur, vor refuza, iar la scurt timp se va ralia și tineretul de partea mișcării.
Tineretul, în toamna anului 1893, desfășoară o adevărată mișcare propagandistică și promovează în lumea rurală ideile Memorandumului. Iată că mișcarea populară se înfiripă încet, dovadă avem chiar reacția autorităților, care cu greu mai făceau față gloatelor de țărani care se opuneau conducerii maghiare. Ministrul de interne, Hieroniymi, la început de ianuarie 1894, se adresează ministrului de război de la Viena pentru a obține amplasarea de noi trupe în Transilvania, mai ales în satele și în zonele dimprejurul orașelor Alba Iulia, Abrud, Sibiu, Orăștie, Cluj și Bistrița. Unitățile militare ce aveau în componență soldați români au cerut să fie transferate în Bosnia și în Herțegovina. Tineretul studențesc s-a pregătit din timp pentru organizarea manifestațiilor populare din preajma și din timpul procesului memorandiștilor.
Autoritățile maghiare caută apoi să sesizeze în discursurile fruntașilor locali ai PNR, ale preoților și învățătorilor, subversitatea, incitarea sau provocarea. Presa maghiară se atașează acestei tendințe și contribuie activ la atribuirea unui astfel de sens mișcării memorandiste, justificând măsurile guvernului, care caută să prevină răscoale, în opinia presei.
De teama ca situația să nu degenereze și să nu fie implicate și părți terțe din exterior, înainte de a recurge la proces, guvernul maghiar mai încearcă o dată apropierea de români. Așadar, Wekerle și ministrul său de interne, invită la Budapesta, în decembrie, pe Rațiu, pentru a avea cu el o discuție care să pună capăt acestui conflict. Rațiu acceptă invitația și pleacă însoțit de Iuliu Coroianu. Wekerle, în schimbul renunțării la lupta pentru autonomia Transilvaniei și la mișcarea memorandistă, le propune memorandiștilor suspendarea procesului și o nouă lege electorală, mai favorabilă decât cea până atunci în vigoare.
Ion Rațiu refuză propunerea guvernului maghiar
În astfel de condiții, ministrul justiției este nevoit să înceapă procesul. Scopul acestuia la nivel politico-social era: afirmarea solidității Monarhiei față de curente federaliste și autonomiste, intimidarea partidelor naționale prin sancționarea comitetului român, verificarea rezistenței alianței România-Austro-Ungaria, precizarea poziției diferitelor forțe europene, în special a Franței și a Rusiei, față de problema naționalităților din imperiu.
Actul de acuzare este făcut public la 21 septembrie 1892. Acesta incrimina pasajele din Memorandum care contestau dualismul austro-ungar din 1867, precum și pe cele ce afirmau autonomia Transilvaniei. La data de 13 mai 1893, în urma declarației lui Eugen Brote, cel care tipărise Memorandumul la Sibiu, la Institutul Tipografic al Tribunei (actualmente str. Mitropoliei nr. 19) acesta afirma cum că hotărârea de redactare, imprimare și difuzare a Memorandumului aparține întregului Comitet Central al PNR, procurorul general din Cluj, Vita Șandor, extinde denunțul asupra tuturor membrilor de comitet, cerând interogarea următorilor: dr. Ioan Rațiu, Gh. Pop de Băsești, Eugen Brote, dr. Vasile Lucaciu, Dimitrie Comșa, dr. Daniil P. Barcianu, Septimiu Albini, Nicolae Cristea, Iuliu Coroianu, Patriciu Barbu, dr. Teodor Mihali, Dănilă Lica, dr. Gavril Tripon, Aurel Suciu, Mihaiu Veliciu, dr. I. T. Mera, Vasile Lazăr, Vasile Ignat, Rubin Patiția, dr. Aurel C. Popovici, Basil Rațiu, Gherasim Domide. La 2 octombrie 1892, denunțul se întinde și asupra avocaților Alexandru Filip și Ioan Nichita, considerați a fi și ei membri de comitet, însă ei au negat la timp, în ianuarie 1892, această calitate, așadar acuzația asupra lor s-a retras la 15 aprilie 1894.
După ce au fost interogați cei menționați, și după ce s-a aflat că pe lângă aceștia mai sunt responsabili de răspândirea Memorandumului și Nicolae Roman, Ion Munteanu, Dionisie Roman, Ioan Duma, Romul Crainic, procurorul Șandor redacta la începutul lunii decembrie 1893 actul de acuzare și-l trimise președintelui Tribunalului Regal din Cluj. La 31 martie 1894, Curia Regală din Budapesta (Curtea de Casație) aprobă actul de acuzare, și stabilește data procesului pe ziua de 7 mai 1894, în fața Curții cu Jurați din Cluj.
Odată cu convocarea juraților, s-a stabilit și completul de judecată al tribunalului: președintele – Baron Szenkereszty Zsigmond; judecători – V. Ciszár, dr. Issekutz Gyula; judecător supleant – Nesztor Ladislau; grefier – dr. Balász Elemér. Ca translator este numit Lehman Robert. Acest complet de judecată, în întregime format din judecători maghiari, a lăsat prin compoziția sa națională să se întrevadă că procesul va fi de natură politico-națională, practic o confruntare între români și maghiari. Acuzații au luat imediat măsuri în vederea pregătirii apărării. Cu toate acestea, toți erau conștienți de caracterul dreptății care avea să li se facă și de soarta care îi aștepta. Procesul avea să se facă în limba maghiară, însă românii, în apărarea demnității lor, insistă să se utilizeze și limba lor maternă.
Audieri preliminare de la Sibiu
Eugen Brote, primul dintre inculpați, când s-a prezentat la judecătorul de instrucție din Sibiu, în zilele de 6 și 27 octombrie 1892, văzând că este vorba de un proces politic, cere ca dispozițiile sale să fie înregistrate în limba română, iar la refuzul judecătorului, Brote răspunde prin refuzul de a semna procesul verbal de interogare. Același lucru l-au făcut ulterior și alți membrii ai Comitetului Central Electoral al PNR, la interogările din 8 și 12 martie 1893, făcute la Sibiu.
Ulterior, ei acceptă să semneze procesele verbale după ce dispozițiile sunt făcute în limba germană, care era cunoscută atât de ei, cât și de judecători. La interogatoriile din 27 mai și 2 iunie, adoptă poziția luată de toți memorandiștii români, și refuză a semna procesele verbale redactate în maghiară. Procesul a fost urmărit de un important număr de ziariști, sosiți din mai multe țări europene cu acreditări pentru ziare de largă circulație în Europa. Astfel, la proces a fost prezentă presa franceză, belgiană, italiană, germană, slovacă și românească (din România).
Autoritățile maghiare sub presiunea populației românești
Locul desemnat pentru desfășurarea procesului a fost sala mare a Redutei (actuala clădire a Muzeului Etnografic al Transilvaniei). La 29 aprilie, pentru a preîntâmpina orice incidente care puteau apărea în timp ce acuzații se deplasau la Cluj, ministrul de interne a dat ordin prefecților din cele mai mari județe să împiedice orice proteste și deplasări de populație și propagandă românească, și mai ales să împiedice manifestații promemorandiste prin gările pe unde aveau să treacă acuzații din PNR. Până la Cluj, drumul inculpaților va fi totuși un drum triumfal, marcat de urale și aclamații, care au fost prilej de bucurie pentru memorandiști.
Judecătorul maghiar Ciszar a fost înlocuit ulterior cu judecătorul evreu Reinbold Artur. Cei 36 de jurați din care urma să se tragă la sorți 16 (12 activi și 4 supleanți), care erau chemați să îi judece pe memorandiști, aparțineau națiunii maghiare. Ca orientare politică, aproape toți făceau parte din Partidul Independent Maghiar. După ce s-au încheiat cercetările severe ale judecătorilor de instrucție (care au interogat aproximativ 80 de persoane considerate responsabile de răspândirea Memorandumului), și după depunerea rechizitoriului procurorului (care a scos din cauză pe toți acei membrii ai comitetului ce nu participaseră la ședințele din 25-26 martie 1892 și nu avuseseră un rol culpabil în răspândirea Memorandumului; precum și Eugen Brote și A. C. Popovici, care în timpul instrucției se refugiaseră la București), inculpații au rămas în număr de 20, având următorii apărători: Ioan Rațiu pe Amos Frâncu, Gh. Pop de Băsești pe Aurel Isacu, Vasile Lucaciu pe Ștefanovici Miloș, Dimitrie Comșa (născut în Sibiu) pe Aurel Mureșanu, Daniil P. Barcianu (născut la Rășinari) pe Matei Dula, Septimiu Albini pe Ștefan C. Pop, Nicolae Cristea pe Iosif Crișan, Iuliu Coroianu pe Augustin Bunea, Patriciu Barbu pe Emil Gavrillă, Gavril Tripon pe Valeriu Braniște, Aurel Suciu pe Ioan Roșu Micu, Mihai Veliciu pe Ștefan Petrovici, Rubin Patiția pe Ștefan Fainor, Basiliu Rațiu pe Francisc Hossu Longin, Gherasim Domide pe Silviu Moldovan, Nicolae Roman pe Alexandru Hossu, Ioan Munteanu pe Simion Damian, Dionisie Roman pe Gheorghe Ilea, Ioan Duma pe Coriolan Brediceanu. Dintr-o greșeală a grefierului, T. Mihali rămăsese nestrigat, fapt ce a determinat pe inculpat să se ridice el însuși pentru a cere să fie admis pe banca acuzaților împreună cu apărătorul său, Petru Truția. Pentru stenografierea oficială a dezbaterilor a fost adus stenograful Parlamentului maghiar, Oszi Kornel.
Desfășurarea procesului
Prima zi a dezbaterilor în Tribunal are loc la 7 mai 1894. Așadar, procesul se deschide oficial începând cu această dată. Această zi a fost dedicată rezolvării a două mari probleme de ordin juridic și național: constituirea Curții cu Jurați și limba de lucru a procesului. Limba în care se desfășura procesul a reprezentat o problemă recurentă și constantă chiar, care s-a prelungit pe toată durata procesului. Evident, jurații, procurorul și judecătorii au hotărât ca limba în care se va desfășura procesul să fie limba maghiară. Cu toate acestea, românii, atât acuzații, cât și apărătorii, au solicitat și au rugat Tribunalul, de nenumărate ori și în repetate rânduri, ca limba în care să se desfășoare procesul să fie și limba română, alături de limba maghiară.
Românii doreau ca limba în care se vor pune întrebările, se vor oferi răspunsurile, se vor nota răspunsurile de către grefier, se va stenografia procesul, se vor citi actele aduse acolo, se va declara sentința finală, să fie limba română împreună cu cea maghiară, astfel fiind ușor și românilor să gândească și să vorbească, iar traducerile și notările vor fi corect și competent făcute, evitându-se orice erori sau greșeli. De altfel, inculpații și avocații români îl considerau pe translatorul adus insuficient de competent în limba română pentru a traduce totul în proces, și se îndoiau drastic de capacitatea lui de a ține pasul cu răspunsurile exacte și lungi ale românilor.
Desigur, președintele Tribunalului și jurații maghiari au refuzat de fiecare dată propunerea românească. Președintele a declarat că jurații sunt toți obiectivi, procesul neavând niciun caracter național, ci unul pur cetățenesc, iar o parte din ei sunt familiari cu limba română, iar translatorul adus este considerat a fi suficient de bine pregătit pentru misiunea sa. Așadar, este oficial, limba în care se vor purta discuțiile va fi în mod oficial limba maghiară, limba inculpaților fiind folosită doar în scop orientativ și informativ prin translator. Așadar, nicio întrebare și niciun răspuns nu aveau să se ia în considerare decât numai în urma reproducerii și traducerii lor într-un rezumat simplu și mediocru făcut de Robert Lehman.
O altă problemă gravă întâmpinată de români în cadrul acestui proces va fi reacția dură a juraților și a Tribunalului la comentariile românești. În timpul procesului au fost date amenzi nenumărate și usturătoare atât inculpaților, cât și apărătorilor, pentru conduita și comportamentul lor. În funcție de cum răspundeau, ce spuneau, ce expresii foloseau, ce injurii și insulte sau comentarii ironice și răutăcioase aduceau, pe cine jigneau, românii puteau primi o amendă mai mică sau mai mare. Un bun exemplu este cazul lui Amos Frâncu, apărătorul lui Rațiu, care, după ce acuză pe doi jurați a fi subiectivi, iar președintele neagă acest lucru, decide să îi reproșeze acestuia printr-un citat care aparținea apărătorului lui Ludovic al XVI-lea, care răspunde Tribunalului revoluționar de la Paris următoarele în timpul procesului regelui din timpul revoluției: „Caut, domnilor, printre dumneavoastră, judecători, dar nu văd decât călăi”. Pentru această îndrăzneală și pentru jignirea adusă Tribunalului, Frâncu este pedepsit imediat cu o amendă de 100 florini.
A doua zi a procesului, 8 mai, a fost destinată interogatoriilor de identificare a acuzaților. Au fost anchetați acum Ion Rațiu, Gh. Pop de Băsești, Vasile Lucaciu, Dimitrie Comșa, D. P. Barcianu, Nicolae Cristea, Septimiu Albini, Patriciu Barbu, Iuliu Coroianu, Teodor Mihali, Gavril Tripon. Au apărut în cazul acestor interogatorii numeroase incidente și nemulțumiri, majoritatea legate de faptul că numele acuzaților au fost pronunțate în maghiară, fapt pentru care au protestat puternic românii transilvăneni acuzați.
A treia zi dedicată procesului, 9 mai, s-a continuat cu interogatoriile inculpaților Aurel Suciu, Mihai Veliciu, Rubin Patiția, Basiliu Rațiu, Gherasim Domide, Nicolae Roman, Ioan Duma, Dionisie Roman și Ion Munteanu. S-au înregistrat aceleași incidente și plângeri privind limba și pronunțarea numelor acuzaților.
A patra zi a procesului, 10 mai, trebuia să fie dedicată citirii actului de acuzare, însă aceasta a început foarte tensionat și s-a încheiat dramatic, în urma numeroaselor plângeri din partea apărătorilor români, privind nedreptatea cu care se trata procesul din partea organelor judiciare maghiare, și în urma numeroaselor amenzi date, apărătorii români, în semn de protest, decid să părăsească procesul și să nu mai declare nimic până ce atitudinea maghiară este revizuită iar amenzile anulate. Președintele Tribunalului le răspunde cu nonșalanță avocaților spunând că pot pleca liniștiți, întrucât fapta nu urmează a se pedepsi decât numai cu până la maxim 5 ani de închisoare, așadar prezența lor la proces nu este necesară, iar acesta se poate derula în absența lor. Iată încă o dovadă că acest proces nu urma legile adecvate și nu căuta să aplice justiția, ci doar urma directivele și indicațiile de la Budapesta.
În ziua a cincea (11 mai), prin renunțarea la apărarea avocaților, inculpații sunt puși față-în-față cu jurații și cu judecătorii, fiind nevoiți să se apere singuri. Acum mai este adus un translator pentru a facilita discuțiile. În această zi, Rațiu, Coroianu și Lucaciu țin ample și emoționante discursuri privind națiunea română și drepturile sale și privind caracterul acestui proces. Procurorul refuză să le recunoască inculpaților calitatea de exponenți ai națiunii române.
În ziua a șasea, 12 mai, se continuă cu declarațiile prealabile ale inculpaților față de actul de acuzare și pentru orientarea juraților asupra împrejurărilor politice care au dat naștere mișcării memorandiste, luând cuvântul Dimitrie Comșa, D. P. Barcianu, Septimiu Albini, Nicolae Cristea, Patriciu Barbu, Teodor Mihali, Gavril Tripon, Aurel Suciu ș Mihai Veliciu, care încearcă să arate solidaritatea dintre poporul român și partidul pe care acești acuzați îl conduc.
A șaptea zi a procesului, 14 mai, vine după o zi de repaos, cu ocazia sărbătorii Rusaliilor. S-a continuat cu declarațiile prealabile ale inculpaților Rubin Patiția, Basiliu Rațiu, Gherasim Domide, Nicolae Roman, Ion Duma, Dionisie Roman și Ion Munteanu. Aceștia încearcă să arate faptul că memorandiștii doar au mers pe liniile dorințelor poporului român.
În ziua a opta, 15 mai, se intră în faza finală a dezbaterilor, dându-se citire pasajelor incriminate din Memorandum, care rămân aceleași din actul de acuzare de la 21 septembrie 1892. Se începe audiența și se va stabili de acum partea de vină a fiecărui inculpat în ceea ce privește redactarea, răspândirea și propagarea Memorandumului și ale ideilor sale. Cel mai mult va vorbi în această zi Iuliu Coroianu, în calitate de redactor al Memorandumului.
În ziua a noua, 16 mai, se continuă cu audierea inculpaților Ioan Rațiu, N. Roman, Gh. Pop de Băsești și Vasile Lucaciu, declarând că își asumă întreaga răspundere pentru Memorandum, mai ales Rațiu care dă dispozițiile, directivele și ordinele de redactare, însă ei mărturisesc că nu au contribuit cu nimic la tipărirea și difuzarea lui.
În ziua de 18 mai, mai sunt anchetați cu privire la difuzarea Memorandumului, N. Cristea, P. Barbu, T. Mihali și G. Tripon, toți exprimându-și regretul că nu au putut face mai mult pentru difuzarea acestuia și că nu au putut ajunge toți la Viena. Acest spirit național a fost aclamat și aplaudat de colegii lor judecați, din sală.
În ziua a douăsprezecea, 19 mai, se continuă cu audierea inculpaților Aurel Suciu, Mihai Veliciu, Rubin Patiția, Basiliu Rațiu, Gherasim Domide, Ion Munteanu, Dionisie Roman și Ion Duma.
În ziua a treisprezecea, 21 mai, este audiat Septimiu Albini, care declară că pentru tipărire și răspândire, deși nu a făcut el, personal, răspândirea, își asumă răspunderea, asemenea cum ar face-o orice membru al Comitetului Central al PNR.
În ziua de 22 mai, s-au citit textele pe română și pe maghiară ale Memorandumului.
În 23 mai, procurorul Vita Șandor trece la citirea rechizitoriului. După ce termină de citit rechizitoriul, procurorul îi invită pe acuzați să se apere dacă doresc. În acest moment, Ioan Rațiu preia cuvântul vorbind în numele tuturor celor acuzați, ținând acel celebru discurs emoționant în care susține că procesul nu a fost drept, că românii rămân solidari cu cele spuse de ei și cu deciziile lor, că ei nu se mai pot apăra, că Memorandumul nu a fost un act de instigare la ură și violență, ci doar un act înaintat tronului, în care se găsesc doleanțele și dezideratele românești.
Discursul ia foarte repede o tentă naționalistă și patriotică, vorbind despre poporul român, despre scopurile PNR și despre scopurile mișcării memorandiste, despre lupta și durerile poporului român de secole, despre drepturile care i se cuvin etc. În cadrul acestui discurs el rostește și celebrele cuvinte pentru care este cunoscut și azi: „Existența unui popor însă nu se discută – se afirmă”.
În ziua de 25 mai, inculpații refuzând să mai facă vreo declarație, nu mai rămâne decât ca președintele să declare încheierea dezbaterilor, iar după ce face un expozeu asupra desfășurării procesului, arătând și gravitatea faptelor și măsura în care fiecare este vinovat de aceste delicte, el cere juraților să citească verdictul. După o dezbatere de 3 ore și 15 minute, jurații au hotărât ca acuzații să fie împărțiți în două categorii, iar pedeapsa să se dea pe măsură fiecăruia.
Prima categorie este a celor considerați vinovați de redactarea, tipărirea și hotărârea difuzării Memorandumului (aici intră Gh. Pop de Băsești, V. Lucaciu, D. Comșa, D. P. Barcianu, I. Coroianu, M. Veliciu, T. Mihali, N. Cristea, Gh. Domide, R. Patiția și A. Suciu), urmând a li se da lor o pedeapsă peste măsura mijlocie a timpului de închisoare prevăzut în lege, aceeași pedeapsă i se cuvine și lui Ion Rațiu, fiind liderul PNR, liderul mișcării, cel care a luat cele mai importante decizii și sub conducerea căruia s-a redactat, tipărit și difuzat Memorandumul. A doua categorie este cea a celor care sunt considerați vinovați de contribuții mici la difuzarea și răspândirea Memorandumului (P. Barbu, D. Roman), lor aplicându-li-se o pedeapsă sub măsura mijlocie a indicației legii.
Sentințele din proces
Așadar, pe baza verdictului juraților și a cererii procurorului, Tribunalul a adus sentința cu următoarele pedepse: dr. Ioan Rațiu – 2 (doi) ani temniță de stat; Gh. Pop de Băsești – 1 (un) an temniță de stat; Dimitrie Comșa – 3 (trei) ani închisoare de stat; Daniil P. Barcianu – 2 (doi) ani și 6 (șase) luni temniță de stat; Nicolae Cristea – 8 (opt) luni temniță de stat; Iuliu Coroianu – 2 (doi) ani și 8 (opt) luni temniță de stat; Patriciu Barbu – 2 (două) luni temniță de stat; Teodor Mihali – 2 (doi) ani și 6 (șase) luni temniță de stat; Aurel Suciu – 1 (un) an și 6 (șase) luni temniță de stat; Mihai Veliciu – 2 (doi) ani temniță de stat; Rubin Patiția – 2 (doi) ani și 6 (șase) luni temniță de stat; Gherasim Domide – 2 (doi) ani și 6 (șase) luni temniță de stat; Dionisie Roman – 8 (opt) luni temniță de stat; dr. Vasile Lucaciu – 5 (cinci) ani temniță de stat. Pe lângă pedeapsa cu închisoarea, sentința mai prevedea și plata, în mod solidar, a sumei de 3011 florini și 93 cruceri, reprezentând cheltuielile de judecată.
În total s-au dat 31 de ani de închisoare și două luni. Ulterior, jurații și judecătorii au și motivat sentințele inculpaților și au justificat pentru fiecare de ce a primit cât a primit.
Având în vedere gravitatea faptelor și împrejurările date, instanța a considerat și a apreciat că pedeapsa a fost dată fiecăruia pe măsura faptei și că sentințele sunt juste și drepte, așadar procesul poate fi oficial închis.
Nu la mult timp după, guvernul maghiar ordonă arestarea fruntașilor PNR, începând cu cei mai importanți și influenți dintre ei, urmând ca toți să fie duși în închisorile desemnate pentru a-și ispăși pedeapsa. Știm că eforturile populației românești, care nemulțumită, protesta împotriva acestei decizii, asemenea și presa, nu rămân nerăsplătite.
Carol I al României obține grațierea memorandiștilor în 15 septembrie 1895
Teama de situația internațională în curs de formare, în cadrul căreia Regatul României avea un puternic cuvânt de spus, și intervenția regelui Carol I al României la împăratul Franz Josef, duce la grațierea memorandiștilor, care vor fi scutiți de restul timpului pe care ar fi fost nevoiți să îl petreacă după gratii. Regele Carol I așteaptă foarte răbdător ameliorarea treptată a situației interne din Transilvania, și stingerea ecoului produs de procesul și întemnițarea memorandiștilor. La 9-10 august 1895, simulând o întâlnire inopinată cu împăratul Franz Josef al Austro-Ungariei, în stațiunea balneară Ischl, cere acestuia și obține, după 14 luni de întemnițare, grațierea memorandiștilor, care are loc la 15 septembrie 1895.
Se poate afirma cu ușurință faptul că, cel mai probabil nu numai stăruințele regelui Carol I l-au convins pe împărat, ci și cartea pe care o putea juca regele românilor, anume fiind un membru al Triplei Alianțe (Germania, Austro-Ungaria și Italia) într-o perioadă în care conflictele se adună și se generalizează constant, rolul României într-un potențial război ar fi foarte favorabil dacă ar fi de partea Austro-Ungariei, tocmai din acest motiv, și Germania și Austro-Ungaria (Franz Josef îndeosebi) se tem de o posibilă întoarcere a armelor a românilor, întrucât nu le-a fost oferită garanția de către regele Carol I că România va rămâne un aliat de nestrămutat în cadrul acestei alianțe. Așadar, temându-se de faptul că România ar putea să formeze o alianță cu Franța și alta cu Rusia, în defavoarea lor, Germania și Austro-Ungaria decid că ar trebui să minimizeze tratamentul dur aplicat românilor din Transilvania, acest lucru poate fi observat și în politica Vienei din acea perioadă, dar și în cadrul frământărilor generalizate în Parlamentul de la Budapesta. Așadar, teama de această schimbare, cel mai probabil, a contribuit foarte mult la decizia de grațiere a memorandiștilor.
Consultant științific, istoricul Rafael ȚICHINDELEAN
