Timp de o lună, Ada Milea a „devenit” sibiancă, pregătind un spectacol cu totul excepțional pentru Teatrul Gong. E vorba de „Jungla”, după un text de Florin Bican. Premiera absolută va avea loc sâmbătă, 28 septembrie, de la ora 18.00.
Între repetiții, am reușit să o răpesc pe Ada, pentru un interviu despre spectacol, despre cum de a ajuns să facă ceea ce face, cum se împarte între teatru și muzică și, desigur, despre ce se mai întâmplă în viața ei.
Jungla, o oglindă pentru cei care se uită în ea
Te-ai mutat la Sibiu?
M-am mutat pentru o lună la Sibiu, da.
De ce Sibiul?
Pentru că Sibiul, Teatrul Gong, m-a chemat aici, iar managerul Adrian Tibu a propus o chestie tare faină! Și am zis că pentru timpul scurt pe care îl avem, spectacolul pe care îl pregătim ar fi perfect.
Premiera la „Junglă” e sâmbătă. Despre ce e vorba?
Despre un text al Domnului Florin Bican, „Tropice tâmpe”, pe care l-am măcelărit îngrozitor. Și s-a distrat foarte tare Domnul Bican, și vine să vadă și el ce a ieșit. E vorba despre un explorator deprimat că are o meserie inutilă, care e luat de o televiziune și dus în jungla africană. Și acolo apar o grămadă de personaje ciudate: Tarzan, „maimuțolog”, un cercetător care dorește să extragă maimuța din om, fostul coleg de școală al „mombasadorului” din Mombasa, care se implică în aducerea exploratorului în junglă, pentru a creea o emisiune de succes, în care prezintă personalități interesante sau dorește să prezinte publicului lucruri care îi câștigă capital de vizibilitate.
Mai avem un cioban care a zburat cu tot cu pășune și cu oi, pentru că a trecut un meteorit pe pajiștea lui și l-a luat pe sus cu tot cu oi, cu poiană, și a aterizat în jungla africană. Și acest cioban ajunge guvernator.
De ce Jungla? Trăim într-o societate modernă, civilizată. Și tu vii cu asemenea anacronisme! Doar nu vrei să insinueazi vreo legătură cu vremurile în care trăim!
E un text care mie mi-a fost foarte-foarte drag! Am mai lucrat puțin pe el la Târgu Jiu, de unde l-am importat pe Mihai Rădulea. Și, în această junglă a societății contemporane, ne-am gândit că evadarea într-o junglă asemănătoare ar putea fi ca o oglindă pentru cei care se uită în ea.
E o nostalgie aceasta după perioada de actorie, de teatru? Sau nu te-ai disociat niciodoată de partea de teatru.
Păi am fost actriță proastă (râde copios), și din cauza asta mi-am găsit această cale, care nu e nici muzică, nici teatru. Și se pare că sunt mulți care se bucură de ea. Și am zis că dacă se bucură oamenii, și mă distrez și eu, atunci e bine ce fac.
„M-am pregătit pentru medicină și am dat la Teatru”
Apropo…. De unde nișa pentru genul acesta de spectacol, de muzică?
Din greșeală. Eram actriță proastă și aveam mai mult timp liber, în timp ce trebuia să fac figurație…
Puteai face altceva! Agricultură, construcții, să croșetezi, să coși goblenuri…
Da, dar eram în culise și asta mi-a fost mai la îndemână.
De unde aplecarea spre muzică? De pe unde a început povestea?
Povestea a început în liceu, când trebuia să fac mate cu o colegă care era bună la matematică. Și ea avea o chitară. Mi-a arătat trei acorduri. Și cu acele trei acorduri am făcut un cântec, de treizeci și ceva de strofe, împreună cu colega respectivă. Diana Roșca o cheamă. S-a făcut profă de mate. După care s-a apucat de Stand Up comedy. Și am văzut că putem să ne jucăm atât de fain cu cuvintele și cu ideile, încât am făcut câte o strofă pentru fiecare coleg de clasă. Fără noi două! Pentru că despre noi nu am scris nimic, desigur…
La profesori nu v-ați încumetat să vă dați!
După aceea am făcut și despre profesori! De aceea primul cântec nici nu a avut neapărat succesul scontat, că era despre colegi și, din solidaritate, nici o victimă nu râdea de altă victimă. Când am trecut la profi, am început să am succes. Doar că ea, Diana, s-a ocupat în timp mai mult de matematică și nu am mai colaborat. Acum îmi dau seama!
Vai, ce face matematica din om! Când ți-ai dat seama că acesta e drumul pe care vrei să îl urmeazi?
Păi, apoi am fost în trupa de teatru a școlii. Și acolo aveam cântece care nu erau tocmai cântece, ci mai mult exprimau muzical niște idei și ajutau niște personaje să aducă în scenă muzical niște teme pe care puteau să le exprime și prin text vorbit, dar celui care ne conducea cercul de teatru i s-a părut mult mai interesant așa.
Apoi am dat la Teatru, mi-a plăcut Teatrul la nebunie! M-am pregătit pentru medicină și am dat la Teatru. Pentru că părinții ziceau că nu e o meserie utilă cea de actor, exact ca exploratorul nostru…
Dacă mă întrebi pe mine, merg pe mâna părinților tăi!
Exact! Am ajuns la teatru cumva din greșeală, dar din fericire, pentru că s-au legat apoi atâtea lucruri interesante și s-au întâmplat atâtea proiecte frumoase.
De la Cirque de Soleil, la „Apolodor” și Cervantes
Ai stilul acesta, absolut original, de muzică și spectacol. Ai încercat și alt gen?
Am lucrat un pic cu Cirque de Soleil și a fost foarte fain! Doar că acolo fiind stilul acela fabrică, iar noi piulițe, nu prea aveam timp să fac și altceva. Și sigur erau alții care puteau face mai bine ceea ce făceam eu. Ceea ce s-a și dovedit pe parcurs. Acolo nimeni nu e de neînlocuit. Or aici, când lucrez cu oamenii, eu nu pot să înlocuiesc niciun om! Deci dacă aduc un om nou în locul unui om vechi, se schimbă tot spectacolul, pentru că omul acela vine cu universul lui, cu instrumentele lui, cu posibilitățile lui. Și păcat să nu profit. De aceea m-am făcut ticăloasă și profit de fiecare om pe care îl am!
Cum ți-ai descoperit latura managerială, de a coordona echipe? Se trage din calitatea aceea de lider din liceu?
S-a nimerit. Nu am fost lider în liceu. Am fost o toantă! Serios!
S-a schimbat ceva între timp??
(râde) Între timp am început să fac chestii, cum ar fi colncerte pe textele unor autori, cum ar fi Cervantes, Don Quijote. Am făcut „Apolodor”, după Gelu Naum. De fapt, am avut o revelație! Întorcându-mă din Canada, nu mai aveam chef să fac cântece sociale! Că înainte tot eram cu „Ceaușescu n-a murit, ne veghează…” Eram foarte luptătoare! După ce am văzut bube și afară, alte bube – nu zic să sunt mai bune ale noastre, mai nasoale ale lor –, vâzând că lumea are bunele și relele ei, indiferent în ce colț al lumii suntem, nu mi-a mai venit să fac acele cântece sociale. Și am zis să cânt idei ale unor oameni mai deștepți ca mine, totuși. Așa că am început să fac pe Gellu Naum, pe Cervantes, și să transform în concerte cărți întregi.
Cum ți-ai descrie viața prin muzica pe care o faci?
Faina!
Te împlinește? Sau ai intrat într-un sens spre înainte, din care e foarte greu să te întorci?
Nuu. E bucuria pe care o văd în cei care vin la spectacolele noastre. Pe mine mă bucură enorm bucuria lor. Și bucuria celor care sunt pe scenă, care au bucuria pe care ei își dau seama că o transmit. Și atunci bucuria lor, cu bucuria spectatorilor, îmi dă mie o bucurie care mă face să mă simt privilegiată că pot face aceste lucruri.
Nu obosești?
Când iese fain, nu! Când iese nasol, pot să lucrez foarte puțin și să obosesc groaznic!
Optimismul, util pentru toată lumea
De ce acest stil de muzică? Uite, manelele sunt la mare căutare…
Nu știu. Așa s-a nimerit. E pur și simplu chestie de destin. M-am nimerit să lucrez cu regizori foarte faini, care m-au pus să fac cântece prin piese de teatru. Asta m-a stârnit și am văzut cum lucrează ei cu acotrii și asta m-a inspirat. Și cumva, din inspirație în inspirație, am ajuns aici, pe scaunul ăsta, la taclale cu tine.
Cum îți seduci publicul? Ai o metodă anume? E talentul tău, e munca, e o combinație cu ingredinete secrete pe care o deții?
Poate că e și talent. Dar e atâta muncă! Acum nu invităm spectatorul în bucătărie să vadă toate ingredientele, dar actorii noștri atâta au transpirat și au înnebunit cu mine în cap, ca acum să se poată bucura de joaca la care au ajuns.
Cât e de educat, de matur publicul pentru astfel de spectacole? Pentru că dincolo de forma aceasta amuzantă de prezentare, există multe aspecte pe care le amendezi, pe care ni le semnalezi și taman fiecare dintre noi ne regăsim în câte una măcar din ele!
Sunt multe tipuri de spectatori. Și uneori ține și de locul în care ajungem cu concertele. Lumea e atât de diversă! E drept, spectatorii noștri cam știu la ce vin. Când ne nimerim în vreun festival și vedem reacția publicului care nu e neapărat familiarizat cu spectacolele noastre, e cu totul extraordinar! S-a întâmplat într-un sat, când eu cântam „Amintiri din copilărie” și vedeam copii fascinați, care auzea pentru prima oară textele lui Creangă în interpretarea a 11 actori de la Piatra Neamț pe care-i cântam singură…
Și simțeau poanta din text, aveau reacții de bucurie! A fost minunat! Sunt și situații de genul că vine unul beat la concert și începe să răcnească pe acolo alan-dala. Și atunci nu mai e chiar așa de plăcut. Dar momentele când văd un spectator care clar nu a auzit niciodată de spectacolele noastre și intră în poveste din plin, sunt cel mai mare câștig …
De exemplu, am venit cu „Apolodor” la Sibiu, invitată de Filarmonică. Și am avut două concerte. Unul pentru copii aduși cu școala, și unul pentru publicul normal. Cu publicul plătitor de bilete eram obișnuiți. A fost fain! Dar publicul de dimineață, cam 90 % dintre copii, a intrat adus cu forța de școală, cu copii încruntați, deranjați să sunt acolo. Erau clar-clar într-o poziție în care nici nu îi interesa, nu voiau să asculte poveștile noastre tâmpite cu pinguini! Dar ușor-ușor, au uitat că sunt încruntați! Iar câștigul mi s-a părut enorm! Pentru că la un moment dat erau toți bucuroși, entuziasmați!
Noi, cei care te vedem la televizor, în spectacole, întotdeauna te percepem de un optimism debordant, enervant de destinsă pe alocuri! Tu chiar nu ai necazuri, probleme? Ai momente în care ești și altfel?
Păi și în optimismul acela sunt bolovani! Dar cumva încerc să transmit mai mult optimismul, pentru că mi se pare mai util pentru toată lumea.
Care îți sunt resursele să îți păstreazi tonusul, starea aceasta de bine? De unde îți iei energia care te definește atât pregnant?
Nu știu. Eu vreau să fiu de folos, nu să adaug deprimare la deprimarea care deja există.
Ai coborât sania din pod?
(râde) O tot coborâm, o tot urcăm înapoi…
Ai vreo piesă preferată?
Dacă tot ai zis de sanie, rămâne sania!
Mult succes în Junglă! Ne vedem pe coclauri!
Foto credit: Nicu Cherciu
