Nu foarte multă lume știe că omul de teatru și televiziune Adrian Cucu este sibian. Plecat pe la vreo 18 ani la Cluj, să ”facă școală de actorie”, Adrian a ajuns unul din cei mai iubiți tineri artiști, regăsindu-se atât pe scena Teatrului Național clujean (unde figurează cu deja vechi state de plată), cât și în proiecte independente de film sau televiziune. De la prezența în unele din cele mai îndrăgite formate de televiziune (”Epic show”, ”Cenzurat”) la inconfundabilele roluri de film (din ”Mirciulică” sau din ”Băiat de băiat”, de pildă) sau la activitatea intens productivă în mediul on line, Adrian Cucu este cu adevărat un personaj. De aceea l-am rugat să rememoreze câte ceva despre copilăria sa în Sibiu, să ne deconspire puțin din ceea ce este omul Adrian Cucu și alte asemenea ”curiozități” de gen.
”În liceu am râs cel mai mult și cel mai bine”
Ești născut, o vreme crescut în Sibiu. Care sunt gândurile, sentimentele cu care te întâlnești când interacționezi cu numele acestui oraș?
Că orice om născut în orice oraș sau sat sau haltă, am un sentiment primordial familiar. Dar, acest sentiment se cam schimbă, pentru că am depășit perioada de 18 ani trăită în Sibiu, cu perioada trăită în Cluj. Rămân totuși la concluzia că Sibiul are printre anumite grupuri de oameni un umor mai special decât în orice alt oraș din țară. Și bineînțeles că el trebuie să dăinuiască, așa că l-am luat cu mine la Cluj.
Cum a fost copilăria petrecută în această parte de devenire?
O copilărie legată foarte mult de vremurile respective, adică cele în care copilăria se petrecea strict afară din casă, cu invenții de jocuri și cu multe povestiri sau socializare directă ca să zic așa, mai pe limbajul super contemporan de azi. Fiind afară toată ziua-bună ziua, acolo mi s-a întipărit foarte bine în minte ideea de libertate și independență proprie. Părinții lucrau foarte mult în vremurile alea, și nu știau parenting pe atunci, așa că pentru mulți dintre noi părinții erau mai mult musafiri în viață noastră. Dar nu regret, pentru că azi folosesc chestiunea asta ca pe un câștig. Spun asta doar pentru că văd prin comparație câți oameni de vârste mai mici sunt interior independenți și liberi, adică mai precis, cum predomină penuria în acest sens.
Care sunt locurile, momentele preferate pe care le accesezi atunci când revii în orașul natal?
Nu mai am locuri preferate, pentru că în locul lor s-au construit blocuri. În schimb, momente preferate am o grămadă, dar nu sunt legate de orașul natal, ci doar de oameni și întâlniri cu oameni din acest oraș.
Care îți e cea mai dragă amintire pe care o păstrezi din aceste locuri?
În principal liceul, pentru că acolo am râs cel mai mult și cel mai bine. Tot acolo mi-am descoperit și începutul în înclinația către actorie.
”Feminist, comediant, cinic, cald, pufos, progresist, cinstit, onorabil, idealist, încăpățânat”
Cum îți place să te descrii?
Sunt sau îmi place să cred că sunt uman eclectic. Și ca să nu rămână ceață după această descriere scurtă și meteorică, am să explic… ateu, feminist, comediant, cinic, cald, pufos, progresist, cinstit, onorabil, idealist, încăpățânat, altruist, filantropist, răzbunător, cu speranța că ori AI ori extratereștrii vor echilibra această planetă.
Care e proporția dintre Adrian Cucu omul și cel pe care îl știm ca actor?
100% om și 100% actor. Sunt o specie rară, care se scaldă într-o bipolaritate de bun augur.
Cum a fost începutul?
Întâi a fost pământul, după care s a făcut lumina… A, stai, am înțeles altceva! Începutul pentru mine a fost simțirea, în orice. Când n-am ascultat-o, mi-am luat-o peste cap, la figurat, dar cam cum ți-o iei peste cap cu o lopata, la propriu. Când am ascultat-o, căutările au început să aibă sens, din nou, în orice.
E vreun rol la care ții în mod special?
Nu.
Unde te simți cel mai confortabil: teatru, film sau televiziune?
Viață.
Se termină vreodată meseria asta?
Sper. Că mai am un pic și nu mai știu cine sunt. Nu, nu se termină. E un coșmar și un vis frumos, amestecate, în același timp.
Ți-ai împlinit visele?
Unele stabilite dinainte da, altele apar pe parcurs, deci mai am, pentru că visele sunt ca o matrioșcă, nu se termină, dar devin din ce în ce mai mici și foarte consistente.
Ce ți-a adus celebritatea?
Nu sunt celebru, I m just doing my job. Și o fac bine. Și vreau să o fac și mai bine.
Adrian Cucu
Ce e spectatorul, ”consumatorul” produselor tale, pentru tine?
Dacă e așa, atunci nu mă interesează. Îmi place când e victima voit neputincioasă a poveștilor lor interioare cauzate de mine.
Ai vreun pont, o cheie a reușitei în viață? Sau cel puțin ceva ce ți s-a potrivit ție?
Cheia e în mâna fiecăruia în parte. Îi zice sinceritatea în a fi cum ești.
”Nimic din ce faci rău altora nu dispare, totul ți se-ntoarce”
Ce mai urzești ca planuri de viitor?
Habar n-am. Am învățat cu greu că lucrurile trebuie luate așa cum vin, iar tu scoți din ele pe cât se poate ce-i bun. Ca ursul la care-i cade un copac în cap, dar după ce se enervează, observă că se poate scărpina de el și pe orizontală, ceea ce-i funny.
Care sunt plăcerile tale (ne)vinovate?
Povești cu anumiți oameni despre orice însoțite de alcool, ambele până răsare soarele.
Ce te enervează cel mai mult la tine?
Faptul că-mi pierd răbdarea tot mai mult și mai repede și s-ar putea din cauza asta să pierd chestiuni esențiale, care de fapt mă interesează.
Dar la cei din jurul tău?
Faptul că mulți se mint pe ei înșiși și, deci, implicit pe mine. Din cauza asta mă învârt într-o bulă din ce în ce mai mică.
Un cuvânt moștenire pentru urmăritorii tăi?
Nimic din ce faci rău altora nu dispare, totul ți se-ntoarce. Există un ecosistem interior uman undeva într-un cloud… mark my words. Și asta știu din ce am văzut la alții, nu de pe pielea mea, că io n-am înclinații de astea. Nimeni nu scapă de pedeapsă într-un fel sau altul, cât e încă în viață. Vorba lui The Mandalorian, this is the way.
