Bogdan Mihai Simion este cunoscut în România ca unul dintre ultimii cobzari, dar și ca un culegător de muzică tradițională, doctor lăutar. Acesta a venit zilele trecute la Sibiu, alături de „Lăutarii de Mătase”, taraful său de muzică tradițională. Prilej cu care am reușit să-l abordez și să-i pun câteva întrebări. Am discutat despre muzica pe care o cântă, despre cum vede evoluția muzicală din România, despre „instrumentul sibianului” și despre multe altele.
A câta oară în Sibiu?
N-am socotit a câta oară în Sibiu. Prima oară am cântat în Sibiu în anul 2008, cu Loredana Groza. Mi-e frică să fac socoteala câți ani sunt din 2008 până în 2025, dar mă bucur că astăzi sunt aici, alături de Lăutarii de Mătase și că am reușit să includem și Sibiul în cadrul turneului nostru național. Am fost în 19 orașe din România și în două din Republica Moldova și e o foarte mare bucurie să ajung și în centrul României, la Hermannstadt.
Sibienii ascultă muzică lăutărească? Știți că la noi oamenii sunt mai mult cu jienele…
Nu știu… Cred că în primul rând este hazardat să te referi la locuitorii unui oraș că ascultă într-un fel, sau în alt fel, față de alt județ. Noi știm că lucrurile s-au amestecat foarte mult în ultima vreme. În plus, grupul se numește „Lăutarii de mătase” pentru că noi suntem lăutari, și la Sibiu existau lăutari după cunoștințele mele: vioriști, braciști, dubași, fluierași. Acesta nu este un spectacol de muzică lăutărească. Sunt și câteva cântece lăutărești, urbane, țărănești, din mahalalele Bucureștiului și din orașele mai mari din sudul țării, dar nu știu dacă reprezintă 25% din repertoriu. Noi avem trei direcții în care alergăm: ca grup de lăutari clasic, în formulă de octet, opt instrumente complet acustice: cobză, vioară, violă braci, contrabas, țambal, acordeon, pianină și trompetă cu surdină. Toate instrumentele sunt din lemn sau din din metal, nu avem orgă, nu avem saxofon, nu avem vioară electrică.
„Eu cred că muzica astăzi muzica populară este manea și trappul”
Noi avem trei direcții de repertoriu. Prima direcție este de muzică țărănească, muzică folclorică din toate zonele țării; încercăm să cântăm și din țara Românească, și din Moldova, și Transilvania, egal. O a doua direcție este muzica lăutărească urbană, muzica pe care au promovat-o în periferii lăutarii noștri clasici, cum ar fi Ion Nămol, Fănică Vișan, un pic mai târziu Frații Gore, Romica Puceanu, Gabi Luncă, Fărămiță Lambru. Și a treia direcție este muzica pop generică de dinaintea celui de-Al Doilea Război Mondial.
Adică, așa numitul repertoriu de cafe concert și café-chantants, cum spuneu lăutarii înainte de Primul Război Mondial, adică vals, rumba, tango, foxtrot, boston walz, practic muzica de extracție occidentală pe care lăutarii o cântau înainte ca comuniștii să vină și să ne explice că muzica populară trebuie să fie doar din popor. Altminteri, muzica populară, noi înțelegem prin limbă că este legată de conceptul american de ,,popular music”, ,,pop music”, respectiv de conceptul franțuzesc de musique populaire.
Chiar Nicolae Iorga, căruia i se poate reproșa orice, mai puțin faptul că nu știa carte, spunea că e mare diferență între muzica populară și muzica poporană, muzica poporană e a poporului, muzica populară este muzica de largă popularitate. Astfel, eu cred că astăzi muzica populară este maneaua și trappul, ca să spun foarte sincer. Acest lucru cred eu. Dar, sigur, noi ne-am obișnuit cu o terminologie mai degrabă venită din comunism, că nu poți să faci abstracție de 45 de ani.
„Pentru mine Sibiului este o zonă mai complicată din punct de vedere folcloric”
Știu că sunteți un culegător de folclor. Ați fost prin satele din județul Sibiu?
În părțile Sibiului am fost destul de puțin. Bineînțeles că am fost la Jina, bineînțeles că am fost la comunitățile de fluierași, pe care i-am ascultat, pe unii dintre aceștia i-am și înregistrat, dar recunosc că am preferat împrejurile. Am umblat foarte mult în Alba, am umblat foarte mult în Hunedoara, am umblat foarte mult în secuime. Deci, recunosc că pentru mine Sibiului este o zonă mai complicată din punct de vedere folcloric. Complicată cum este Vâlcea, de unde mă trag eu, sau cum este Bacăul, sau cum este Buzăul. În sensul în care nu au fost mari centre de românitate prin aceste locuri.
Cele trei centre de cântec românesc din țara noastră
Noi am avut trei centre de românitate, în România: Munții Gorjului, Bucovina, mai degrabă Bucovina Ucraineană, și Maramureșul Voievodal. Cam acestea au fost marile centre de cântec românesc, care după aia au iradiat, din Maramureș au plecat către Lăpuș, către Chioar, către Codru, au început să facă pui. Din Bucovina au început să coboare pe linia Prutului și în Moldova de partea asta și în Moldova de partea ailaltă, iar sudul a fost extrem de influențat de muzica gorjenească, care a fost și foarte promovată în perioada interbelică, dau acest exemplu de fiecare dată, până la Lucreția Ciobanu noi nu am avut nici un cântăreț de muzică populară din Sibiu promovat în perioada interbelică.
Lucreția Ciobanu a început să cânte în anii 40, perioada regimului criminal al mareșalului Ion Antonescu și atunci am început să învățăm noi ascultătorii, să zicem consumatorii, cam ce ar fi muzica de Sibiu. Până atunci nici nu prea se știa ce e cu Sibiul. În perioada interbelică, am avut cântăreți importanți promovați la radio, din Bucovina, din Maramureș și mai ales din Gorj, aici exemplu Maria Lătărețu, care este uriașă în perioada interbelică și care era non-stop promovată la radio, în vreme ce cântărețe de la Sibiu sau cântăreți de la Sibiu nu existau. Deoarece aici este o zonă mixtă din punct de vedere etnic. Era o zonă germană importantă, au existat și alte comunități; comunități de romi, o comunitate mai restrânsă de maghiari și o comunitate importantă de români, în general în mediul rural.
Muzica era foarte mult instrumentală. Acest lucru se păstrează în general în câmpia Transilvaniei deoarece când ai un public acolo să zicem așa, heterogen, în care ai ascultători de diferite confesiuni sau diferite etnii, schimbi doar solistul, muzica este cam aceeași sau are cel puțin un aer familiar, ca să contrariem chiar pe toată lumea, numai că vine un solist sau o solistă care cântă în limba nunții, care limba germană, că e limba maghiară, limba română, dar muzica în sine, muzica instrumentală capătă un aer familiar. Ele seamănă foarte mult între ele și noi trebuie să înțelegem că oamenii nu au trăit niciodată izolați. Mai greu circulă limba, decât muzica.
Pe vecinul din gardul vecin îl auzi cum cântă la vioară și te influențează, poate nu te influențează felul în care vorbește, poate nu îi iei limba, poate nu îi iei religia, acestea sunt niște lucruri mai dificile, dar cântarea o iei și o cânți și tu cu mare plăcere. Și de fapt acest lucru îmi și place la muzica țărănească, faptul că este unul dintre puținele lucruri care ne unește pe noi indiferent de etnie, de confesiune religioasă și așa mai departe. Este un lucru care ne unește deoarece cutoții am cântat și se știe că poporul român a fost un popor muzical, sau cel puțin așa ne place nouă să spunem despre noi.
„Eu fără cobză în brațe nu am haz, sunt ca o gâscă fără pene…”
Ați afirmat în repetate rânduri că înainte instrumentiștii erau cei care aveau prim-planul și ușor-ușor au început soliștii să le ia locul. De ce?
A fost un fenomen mai degrabă internațional, nu începe de la noi, nu am fost noi resposabili, probabil primii soliști mai importanți decât șefii de orchestre au fost Frank Sinatra și Elvis Presley, ca să fim foarte sinceri. Îmi amintesc că primul album al lui Frank Sinatra nu se numea „Frank Sinatra”, se numea „The Harry James And His Orchestra” și mititel de tot, pe spatele discului, scria ,,vocal Frank Sinatra”, foarte mic, aproape că nu poți să vezi, trebuie să te uiți cu lupa, ca să vezi cine cântă acolo. Acela este primului lui disc. Bineînțeles că pe copertă apare Harry James cu trompeta în mână pentru că el garanta produsul de bună calitate, dirijorul, cine a orchestrat povestea respectivă.
Odată cu Rock and roll-ul, odată cu anii 50, industria s-a concentrat pe staruri, pe ideea de acel băiat sau acea fată, care este puțin trăsnit sau puțin trăsnită, la care povestea contează mult mai mult decât conținutul. Lucru de care nu sunt de acord, lucru la care a trebuit să mă adaptez. Acesta este motivul pentru care am început ca instrumentist și mi-am dat seama că trebuie să cânt și cu vocea ca să puteți veni astăzi la mine la spectacol, altfel eram pur și simplu cobzar și atât. Dar cred că una fără alta nu se poate. Eu fără cobză în brațe nu am haz, sunt ca o gâscă fără pene. Și atunci poate legătura este mai sensibilă și mai mai greu de înțeles pentru mine acum.
„Este foarte greu după 80 de ani de zile să le spui oamenilor care este muzica lor”
Cât despre muzicile noastre tradiționale, noi știm foarte bine că muzicile noastre tradiționale au trecut printr-un amplu proces de contrafacere, care a început în anii 30, în vremea dictaturii lui Carol al II-lea, a continuat pe parcursul dictaturii mareșalului Antonescu, pe vremea Statului Național Fascist-Legionar și ulterior a continuat 45 de ani în comunist. Este foarte greu după 80 de ani de zile să le spui oamenilor care este muzica lor. Pentru că și ,,muzica aceasta” a devenit a lor, așa cum am mai zic că nu putem să facem abstracție de 45 de ani de comunism, așa nu putem face abstracție nici de ultimii 80 de ani din istoria noastră. Atunci când oamenilor le servești o muzică zi de zi, zi de zi, și le spui că ,,este a voastră”, ,, e a voastră”, ,,e a vostră”, poate într-o primă fază nu vor accepta, poate nici copiii lor, dar nepoții lor cu siguranță vor spune că este muzica lor și oricine le-ar spune altceva, ei nu vor crede altfel.
„Simt că sibienii ar trebui să-și mai aducă puțin aminte de această muzică”
Ați început un periplu cu Andi Moisescu prin țară. În sate de prin Sibiu ați fost sau urmează să mergeți?
Încă nu, pentru că așa cum am mai spus, pentru mine Sibiul și Vrancea, cea mai importantă emblemă sonoră a zonelor ăstora este muzica agropastorală, muzica de fluier, acesta este și motivul pentru care în această seară l-am invitat pe Călin Han, de aici de la voi din Sibiu, să le cânte oamenilor la o fluieră brodată foarte frumos, îmbrăcată în metal, așa cum există și în partea de nord a munților Gorjului și așa cum există și în centrul Vrancei de astăzi. Pentru că simt că sibienii ar trebui să-și mai aducă puțin aminte de această muzică. Sibienii, eu i-am văzut la nunți, în general, orga și saxofonul și mai ales saxofonul este rege, uneori am impresia că sunt la o nuntă în Banat, când aud muzicile care se cântă în Sibiu și atunci mă gândesc că ar trebui să facem ceva serios cu fluierașii din Sibiu, dar și aici este o discuție foarte lungă și foarte complicată.
Ideea de pachete de fluierași este una pur sovietică
Ideea de pachete de fluierași este una sovietică, profund sovietică. Noi trebuie să înțelegem că instrumentele de suflat, cele tradiționale, nu erau temperate. Ce înseamnă că nu erau temperate? Ca să nu vorbim foarte tehnic muzical. Tu îți făceai un fluier din soc, eu îmi făceam un fluier din fag, le făceam la fel, făceam găurile la fel, le făceam din fix aceeași dimensiune și constatăm că ele nu pot cânta împreună. Deoarece unul era din fag și celălat din soc, lucru pe care noi nu-l știam atunci deoarece eram niște simpli crescători de animale. Ele nu mergeau împreună.
Nu contest că putea exista excepția ca două, trei, maxim patru fluiere, deja patru fluiere mi se par mult, puteau cânta împreună, aproape, se făceau niște polifonii, heterofonii, uneori și niște distonii, așa că nu prea se potriveau sunetele între ele, adică nu era un sunet foarte dulce, cum ne place ardelenilor acum. Era un sunet abraziv, războinic, dar în nici un caz nu puteai vedea într-o comunitate tradițională 50 de fluieraș, (aici gesticulează) cu fluierele de la atât până atât, cântând toți împreună în semicerc, aceea este o idee pur sovietică.
Îmi asum ceea ce spun. Ideea de 50 de fluierași care cântă toți odată. În primul rând că nu exista tehnologia ca fluierele respective acum 100 de ani să le standardizezi, să sune toate la fel, să poți face o armonie totală nemțească, că ne întoarcem la Hermannstadt. Armonia este tot germană nu este de la daci, nici do major, nici do minor. Era foarte foarte greu ca să le armonizezi atât de mult. Îmi miroase a o tradiție mai nouă.
Fluierul ciobănesc este instrumentul sibianului
Deci fluierul este instrumentul sibianului?
Eu cred că da. De departe cele mai repezentative instrumente pentru partea aceasta, pentru sudul Transilvaniei, dar mai ales pentru partea Sibiului, sunt fluirul ciobănesc, poate trișca, acele fluiere mai mici, cavalul mai puțin, cimpoiul, care în trecut era un instrument foarte important, aproape că nu mai există astăzi. Cam aceasta era lumea. O lume de muzicieni amatori, pentru care muzica era parte din viață, nu era entertainment, nu era divertisment, nu se plăteau bilete la poartă și putea oricine să intre în acest joc muzical. Dar viața lor se învârtea în jurul creșterii animalelor.
Muzica era pe planul secund. Nu reprezenta ceea ce reprezintă pentru lăutar, spre exemplu, calea de a-și câștiga existența. Foarte rar, cred că niciodată nu s-a întâmplat ca un cioban care și-a pierdut toate oile să-și spună că ,,Eu de mâine mă apuc de cântat cu fluierul la nunți”. Nu se pomenea așa ceva. În primul rând că era considerat rușinos și acest lucru dintr-o prejudecată pe care ardelenii și românii, în general, au avut-o față de romi și față de lăutarii romi. Meseria de lăutar era considerată o meserie înjositoare. Nu în trecutul îndepărtat, acum câteva decenii. Mi-amintesc chiar de când eram eu copil cum se vorbea de această meserie și mă bucur că în 16 ani de zile am și eu o mică contribuție în a schimba felul în care societatea vede, respectă și înțelege muzica de tradiție orală.
Îți mulțumim pentru că ai ales să te informezi din Sibiu 100%. Poate ai informații din comunitate și vrei să le împărtășești cu noi. Scrie un mesaj pe e-mail [email protected] sau WhatsApp 0752.060.007
