”Minunea” Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu a devenit o salutară normalitate pentru orașul nostru. Vreme de 10 zile, an de an, Sibiul este o imensă scenă pentru marile culturi ale lumii și reper de bună practică în a transforma o idee într-un etalon de performanță, atât pentru zona culturală, cât și pentru Sibiu, ca entitate în sine. Acest miracol, care a schimbat fundamental imaginea orașului nostru în ultimii 30 de ani și care aduce, pe mai departe, mai multă notorietate decât Sibiu Capitală Culturală 2007, poartă un nume: Constantin Chiriac. L-am rugat pe Directorul FITS să zăbovească și să rememoreze, pentru cititorii noștri, câteva jaloane din această devenire.
La început a fost cuvântul… Apoi garanția și infrastructura
Sunteți la capătul unei zdroabe de aproape 30 de ani…
Nu sunt la capăt. Sunt în continuitate.
Cum sunteți la… continuitatea acestor 30 de ani? Avem de-a face cu un Constantin Chiriac terminat? Sau, altfel spus, nu sunteți epuizat după tot acest efort colosal al ”Miracolului” din acest an?
Dacă aș fi epuizat, aș fi renunțat la ceea ce fac de 30 de ani. Mi-am asumat această construcție, care părea, în clipa în care am pornit-o, nebunească, imposibilă, într-un oraș pe care îl știm conservator. Nu sunt născut în acest oraș. L-am ales, în clipa în care am terminat șef de promoție la IATC, cum se numea atunci Institutul de Teatru de Artele Spectacolului, din București. Între timp, chiar la sugestia mea, i-am spus rectorului Florin Zamfirescu (care era și profesor la școala pe care am înființat-o grație acestui festival), să gândească universitatea națională de artă teatrală în ideea creării unui concept interpretativ. Dacă rușii au o formulă de interpretare, dacă italienii, nemții, francezii, englezii au un specific național al interpretării, pornind, nu știu, de la commedia dell`arte, până la Stanislavski, din păcate noi, românii, dincolo de ceea ce înseamnă această ingenuitate și spontaneitate uriașă care ne caracterizează, nu avem însă și un concept interpretativ. Și atunci am zis: ”Hai să reunim ideea de școală teatrală”! Pentru că am avut de-a lungul timpului forțe extraordinare, care s-au impus în multe din școlile pe care le-am menționat. Din păcate, lucrul acesta nu s-a împlinit. Și sper din toată inima ca în Institutul pe care îl fac acum împreună cu Academia Română – care va avea temelie cele 63 de stele de pe alee, la care am drepturile de autor, pe tot ceea ce înseamnă zonă educațională -, să putem să venim cu această dimensiune de diseminare teoretică și practică în cercetare.
Apropo de eforturi… Cum au fost începuturile?
E un lucru pe care mi l-am asumat de la început și pe care apoi l-am dezvoltat pe diverse paliere. Să nu uităm că festivalul s-a născut de la ceea ce însemna Capitala Culturală Europeană, pe care eu am anunțat-o în Tribuna Sibiului în 2 noiembrie 1994. Eram pe atunci un tânăr cu o claie mare de păr și care spunea că dorește pentru Sibiu Capitală Culturală Europeană. După aceea am făcut toți pașii necesari de-a lungul timpului, toate demersurile. Am făcut și un comitet de inițiativă, în 2000, când a venit noul primar ales atunci, și grație tuturor demersurilor, în primul rând internaționale, a fost posibil acel miracol. De aceea nu întâmplător tema din acest an este ”Miracol”. Nu e puțin lucru a avea capitală culturală europeană înaintea celor 10 țări care au intrat, în 2004, în Uniunea Europeană. Care avea și restricție de accesare a proiectului respectiv, până în 2010. S-a reușit, împreună cu asocierea cu Luxemburgul, acest miracol. Care a însemnat un avantaj reciproc, nu numai unul financiar, pentru Sibiu. Luxemburgul, care fusese în 1995 Capitală Culturală Europeană, a accesat pentru 2007. Din păcate, au fost respinși, pentru că nu ai cum să primești același titlu de două ori pentru același oraș. Și atunci s-au reinventat: s-a găsit soluția ”Luxemburgul și Marea Regiune”, printre care și Sibiul, unde sașii vorbeau o luxemburgheză în proporție de 80-90% similară cu cei de acolo.
Acum câteva zile am avut un eveniment de familie la Pitești. Și am rugat asistenta să îmi caute un hotel bun, pentru că rămâneam peste noapte acolo. A venit și mi-a spus: ”Domnule Chiriac, e un singur hotel de 4 stele. Vă convine?” Piteștiul cred că e un oraș cel puțin similar ca mărime ca Sibiul. Nu știu dacă nu are chiar mai mulți locuitori. Să ai un singur hotel de 4 stele? Noi avem 29. Și aceasta cred că era cifra din 2019. Țin minte că atunci când am fost în fața juriului Comisiei Europene, în 2002, una din întrebările pe care le-am primit (pentru că toată lumea a fost încântată de discursul pe zona artistică și, de asemenea, de garanția pe care am adus-o) a fost: ”Cum puteți să asigurați faptul că într-o țară și într-o comunitate despre care nu știm când va intra în Uniunea Europeană, e posibil un astfel de eveniment pe parcursul unui an întreg?” Și atunci, în 2002, aveam 300 de evenimente ale festivalului. Și am spus: ”Iată, avem aproape un eveniment pe zi, dacă le împărțim pe parcursul unui an. Chiar credeți că nu poate o structură independentă să facă acest lucru, atâta timp cât a demonstrat până acum aceasta, din 1994?”. După o consultare și cu Comisia Juridică, venită și ea imediat la fața locului, au venit cu întrebări punctuale: ”Ce înseamnă Capitală Culturală Europeană? Bănuiesc că vreți turiști din toată Europa. Câte hoteluri de 5 stele aveți?” ”Nu avem…” „Câte hoteluri de 4 stele aveți?” ”Nu avem…” ”Câte hoteluri de 3 stele aveți?” ”Unul.” Atâtea erau în 2002. E vorba de Împăratul Romanilor. M-au întrebat: ”Aveți aeroport?” ”Da! Sigur” ”Câte curse aveți pe zi?” Atunci cred că era unape săptămână. Bineînțeles că am venit și am spus: ”Puneți toate aceste amendamente nu pe ceea ce înseamnă capacitatea noastră de a dezvolta un eveniment european din toate punctele de vedere. Ci puneți ca o datorie pentru comunitate, dar și pentru Guvernul României”.
Și așa s-a instituit atunci, la Ministerul Culturii, poziția de Comisar European pentru Capitală Culturală Europeană, ceea ce a însemnat posibilitatea de a pune ministerele în dialog. Știți bine că a fost o datorie să se facă aeroportul, să se reabiliteze zona centrală a orașului și așa mai departe. Au fost acțiuni salutare, extraordinare, care s-au reușit grație acestui proiect în 2004. Inclusiv să obținem o hotărâre de guvern să transformăm Teatrul sibian în singurul Teatru Național în subordine locală! Mie mi se pare nefiresc, folosind un cuvânt drăguț, ca cele șase teatre naționale din România să fie în subordinea Bucureștiului, a Ministerului Culturii. Fiecare teatru trebuie să dea seama publicului și comunității căreia îi aparține.
Dacă ne uităm în istorie, marile festivaluri ale lumii, în primul rând Avignon și Edinburg, au fost construite în 1946-1947 ca un răspuns și ca o nevoie firească a umanității după război, în care lumea avea nevoie de frumusețe, de creație, de dialog, de tot ceea ce înseamnă spiritualitate. Ca și longevitate, Jean Vilar, care a inventat Festivalul de la Avignon, a fost 24 de ani director și a putut să ducă festivalul.
Din fericire, iată, suntem în acest moment de grație în care avem 30 de ani în slujba acestei comunități. O comunitate care s-a dezvoltat grație acestui proiect cultural.
Constantin Chiriac
”Lucrurile nu se nasc ușor. Și, mai ales, nu se continuă ușor”
Nu obosiți?
Nu, pentru că din bucuria aceasta, din puterea și forța de a dărui se naște plăcerea și, în același timp, toate proiectele. Spuneați la început de capătul organizării festivalului. Nu suntem la capăt, pentru că o ediție de festival niciodată nu începe după terminarea celeilalte ediții. Lucrăm acum pentru 2026, 2027… Numele mari le aducem cu foarte mare greutate. Mai ales când e vorba de personalități care nu au mai fost niciodată la Sibiu. Când l-am adus pe Mihail Barîșnikov, am lucrat la asta 9 ani! Și acum, Barîșnikov mă întreabă an de an: ”Dar pe mine când mă mai aduceți?!” Tim Robbins… Îl ținem în frâu. Îl aducem cu un spectacol lectură, dar nu pot să îl aduc an de an. Faptul că putem să aducem asemenea somități arată credibilitatea pe care festivalul a construit-o de-a lungul timpului. În aceeași vreme, tot ce a însemnat festivalul în istoria sa s-a tradus prin izvor de inspirație, dar și garanție pentru nașterea celorlalte structuri. Pentru că grație festivalului s-a născut Școala de Teatru de la Universitate, s-a născut Școala Doctorală, platforma doctorală. Anul acesta avem 49 de universități din lume! Este cea mai mare platformă doctorală a lumii! Și, credeți-mă, am proprietatea cuvintelor. Iar între aceste 49 de universități, sunt 34 situate în primele 300. România nu are nicio universitate în primele 1.000 din lume. UBB are câteva facultăți care sunt în primele 1.000. De asemenea, AS, Universitatea din București. Dar nu avem nicio universitate, în totalitatea ei, în primele 1.000. Faptul că noi avem platforma doctorală, în care avem 34 de universități din primele 300, asta înseamnă de fapt importanța pe care o are acest festival și credibilitatea de care se bucură.
În 22 iunie sosește conducerea la vârf – directoarea generală și directoarea relațiilor internaționale – de la Kennedy Center. Conducerea acestei fundații, a acestui centru, este nominalizată și agreată de președintele Statelor Unite în funcție. Să ai astfel de întâlniri strategice, credeți-mă, acestea sunt garanție a ceea ce înseamnă puterea de a continua și de a duce mai departe acest proiect. Atunci cum să obosești, când știi câte responsabilități îți revin? Nu e simplu, normal, pentru că trebuie să știi să delegi, să faci o echipă în jurul tău și, în același timp, să poți să găsești bucuria în ceea ce faci. În clipa în care, să spunem, ne uităm la soare, soarele ne dă lumină și căldură, fără să ne ceară nimic în schimb. Când vom ajunge și noi, oamenii, să putem să dăruim frumusețe, căldură, miracol, iubire, fără să așteptăm nimic în schimb, probabil că e un alt fel de a privi lumea. Și un alt fel de a reacționa și de a te odihni. Pentru că nu stai să te bați pentru bunurile tale și pentru dreptul tău.
Și dvoastră, ca ziar, sunteți structura care probabil că are una din cele mai puternice legături cu comunitatea. Pentru că sunteți și ediție tipărită, și on-line. Și faptul că rezistați – și felicit toată echipa! – , că aveți curajul, bucuria și îndrăzneala, dar și asumarea de a duce mai departe un astfel de proiect, cred eu că e un lucru similar, care trebuie, de asemenea, menționat și prețuit. Pentru că lucrurile nu se nasc ușor. Și, mai ales, nu se continuă ușor. Ca să fii acolo, în top, uneori unii ajung. Dar ca să poți să reziști, este într-adevăr dificil.
”Eu, Chiriac, nu mă plătesc ca actor. De asemenea, nu mă plătesc pentru festival”
Aș vrea să rămân puțin la emoția despre care vorbeați. Sunteți atât de prins în zona aceasta managerială, organizatorică, de administrare a oricărui detaliu din tot ceea ce înseamnă acest festival. Mai e loc de emoție? Consumați emoția sau o trăiți?
Și, și. Cine mă cunoaște știe că eu, zi de zi, spun multă poezie. Colegii mei aud zilnic de la mine poeme. Iar poezia este o stare de sănătate. Știu să zic poezie, știu eu, câteva săptămâni, încontinuu. Și acest reazem pe care îl am înseamnă, de fapt, bucurie. Nu întâmplător ultimul spectacol pe care l-am făcut împreună cu Silviu Purcărete, cu Vasile Șirli, cu Dragos Buhagiar, ”Jocuri, vorbe, greieri”, a plecat de la această bucurie de a dărui. În clipa în care Silviu a venit și mi-a zis: ”Hai să facem un film” și am început să filmăm, am zis: ”De ce nu facem și un spectacol?”. Zice: ”Bun gând…” Și văzându-mă – pentru că am spus multe zile de poezie, în multe locuri, unde a filmat –, zice: ”Nu luăm și niște colegi, care vor să fie în spectacol?” ”Da.” ”Hai că fac niște teme, joacă de improvizație”, pentru că nu întâmplător e ”Jocuri, vorbe, greieri”. Și a lucrat câteva săptămâni improvizație. Și două zile după aceasta, m-a chemat și mi-a zis: ”Facem serbare. Uită-te ce am lucrat cu ei. Și în clipa în care îi vezi, zici ce vrei”. Și am spus vreo două zile de poezie, după care a luat ce am spus în aceste două zile, a gândit un scenariu și așa am făcut ”Jocuri, vorbe, greieri”. Care e un spectacol la care țin foarte mult și care va fi prezent în festival.
Nu vă curtează tentația puterii? Vă mai rămâne niscaiva vreme și pentru vocația de actor?
Bineînțeles că tentația puterii… Uitați-vă roată împrejurul României. Aproape toți directorii de teatre care sunt actori sau regizori, fac programul teatrului după chipul și asemănarea lor. În 2005 a venit Silviu Purcărete, după ce făcusem patru-cinci spectacole cu el, și mi-a zis: ”Eu nu mai pun în scenă spectacole la tine. Regret, tu nu ai încredere în mine. Nu ai vrut să joci în niciunul din spectacolele mele pe care le-am pus”. Zic: ”Nu am avut când, Silviu! N-am putut”. ”Da, dar ai jucat la Zholdak.” Jucasem, într-adevăr, și în Otheloo, și în Idiotul. Zice: ”Hai să facem un recital de poezie!” Zic: ”Nu. Dacă vrei, mergem în alt teatru să facem un recital sau un recital”. Și atunci ne-a propus, mie și lui Virgil Flonda, ”Așteptându-l pe Godot”. Și acesta a fost primul spectacol pe care l-am făcut împreună cu Silviu Purcărete. Deci niciodată nu mi-am propus asta. Iar spre știință, am spus-o de mai multe ori sibienilor și tuturor: eu, Chiriac, nu mă plătesc ca actor. Deci de când sunt actor și director al acestui teatru, eu nu mă plătesc ca actor. Eu sunt plătit doar ca și conducător al acestei instituții. De asemenea, eu nu mă plătesc pentru festival. Toată lumea e plătită, pentru că muncește în plus. E un program care presupune o muncă uriașă.
Dar în clipa în care îți faci un copil, nu te plătești că ai făcut un copil. Trebuie să îl crești. Cu toate greutățile, cu toate bucuriile…
Constantin Chiriac
Bineînțeles că făcând o asemenea dezvoltare, pentru că chiar e un miracol, sunt avantajele care vin din această dezvoltare uriașă. Sunt profesor în 16 universități în lume. Dar nici acolo nu îmi bat joc de munca mea, adică nu sunt visiting professor. Nu pot să fac asta! Sunt ori profesor emerit, ori profesor onorific, în așa fel încât să fiu invitat pe proiecte strategice. Și așa lucrez cu toate marile universități din lume.
(citește mâine, 22 iunie, pe sibiu100.ro, partea a doua a interviului)
