Cosmin Savu e de 15 ani în echipa ”România, te iubesc!”, a Știrilor ProTV. Un format de televiziune care a revoluționat media din România, impunându-se prin profesionalismul, credibilitatea și exclusivitatea cu care vine de fiecare dată către publicul larg. Subiectele, investigațiile și emisiunile cu care ne-a surprins de peste un deceniu sibianul Cosmin Savu țin, de multe ori, de zona de ”manual” despre cum se face (sau ar trebui să se facă) televiziune. Dar până la acest stadiu, Cosmin a parcurs etape dificile, și-a înfruntat propriile temeri și s-a confruntat cu tot felul de situații, unele dintre ele limită. Despre toate acestea, în interviul Sibiu 100%.
De la Atomic tv, la ProTv
Cosmin, cum e povestea asta a ta cu jurnalismul, cu televiziunea? Ce îți veni să te apuci de astfel de trebi?
Pentru mine și jurnalistica, și televiziunea, au fost o întâmplare. Fericită, sper. Pentru mine. Pentru unii, nefericită, pentru că îi deranjează chestia asta.
Îi aranjezi tu la loc, nu e problemă.
Povestea, pe scurt, e că eu am vrut să fac filosofie, dar ai mei nu aveau la acea vreme posibilități, pentru că ar fi trebuit să plec din Sibiu și lucrurile se complicau. Atunci am căutat ceva mai aproape. Dar și până la jurnalistică a fost o cale destul de lungă. În anul I de facultate, spre anul al II-lea, un prieten bun de-al meu, care mă și îndrumase spre jurnalism, îmi spune: ”Dar nu vrei să încerci să vezi cum e și în București, să faci practică în tv?” Am ajuns la Atomic TV, un post de muzică. Acum sună urât, cu toată cancel culture aceasta, dar eram bob, eram sclavul negru care căra casete, cumpăra țigări… Așa sunt și în telefonul Oanei Giurgiu care mi-a fost șefă atunci: ”Bob”. Așa am început. Și am început prin a fura meseria asta. Au fost niște ani grei, dar frumoși. Deja mă prinsese virusul televiziunii și “boala” producea efecte. Am lucrat vreo doi-trei ani în divertisment, în televiziune. Mi-a plăcut. Era și vârsta…
Tot Atomic?
Antena 1, ulterior. Emisiunile cu HI-Q pe plajă, lucram și la matinal, eram implicat în multe proiecte, semi-angajat, așa, un sistem mai ciudat…
Românesc…
Da, era acea perioadă cu drepturile de autor. Eu am preferat să lucrez mai mult independent, într-un sistem de free lance, pe proiecte. Eram plătit pe proiect, puteam lucra la două-trei proiecte în paralel… A fost o perioadă în care lucram la trei proiecte diferite, în trei emisiuni diferite, în locuri diferite. Am început să învăț, și o spun mereu asta, Romeo, și nu exagerez: eu învăț încontinuu; nu neapărat chestii tehnice sau dedesubturi profesionale, cât să învăț de la oameni. De la oamenii cu care eu lucrez, dar și cei pe care îi întâlnesc în diverse subiecte. Apelez la cei care chiar își știu domeniul. Pentru că dacă te oprești și începi să ai starea asta de autosuficiență, îți dăunează.
Se termină vreodată chestia asta, munca de gen?
Nu, nu se va termina. Acum, dacă mă întrebi de televiziune, de drumul ei și cât o să mai reziste televiziunea în fața on-line, probabil că va avea viață scurtă. Dar va fi într-un alt format. România are un delay acum, trebuie să recunoaștem, o întârziere față de alte locuri din lume. Chiar dacă a luat un avânt foarte mare influencereala asta, și modul acesta de a produce cu telefonul orice, televiziunea are încă credibilitate în România. Eu cred că ies la pensie din televiziune. Dacă mai prind pensia. Că mă uit acum la sistemul de pensii și văd că deja au pus gând rău pilonului 2!
Aceștia au fost primii ani. La mine a fost muncă, dar să știi că pe lângă muncă a fost și o doză de hazard. Trebuie să fii acolo. Nu știu cum să îl numesc: hazard, noroc, oameni providențiali. Am întâlnit oameni de la care am avut ce învăța, care m-au ghidat și pe care i-am și ascultat. Și asta m-a ajutat. Unul dintre acești oameni este și cel despre care spuneam, din Sibiu, Vali Pușcașu, care acum e prin Washington, la Banca Mondială. El m-a îndrumat spre jurnalistică și tot el m-a îndrumat și spre televiziune. Un alt om providențial a fost Oana Giurgiu, despre care îți spuneam și care a fost și prima mea producătoare la Atomic tv atunci, când eram ”bob”.
Ai migrat spre Antena 1.
Da. La un moment dat, Oana mi-a zis: ”Știi ce, tu ai vână de reporter. Lasă divertismentul și hai să faci lucruri serioase!” Și atunci am fost chemat la un proiect care se chema ”Cutia neagră”, cu Dana Deac. Un alt om providențial, de la care am învățat foarte mult. Așa am început să lucrez reportaj de investigații. Acela a fost momentul, între 2003-2005, când am lucrat la acest proiect, tot așa, era un proiect independent.
Am mai avut o perioadă, 2005-2007, la TVR. Atunci, în 2005, se schimbase puțin și România. Avusese loc o schimbare politică majoră și în Televiziune Română. Se înființase o redacție de investigații și reporteri speciali, la care am ajuns tot prin recomandarea unui prieten. Oamenii aceștia despre care îți spun nu sunt pile, cunoștințe, relații, ci mai degrabă îndrumători sau sfătuitori. Pentru ca eu ca să rezist trebuia să performez. Și au fost atunci când trebuie sau s-au nimerit să fie în momentele în care trebuia să fac niște alegeri și trebuia să le fac pe cele potrivite. Alex Costache mi-a zis, fostul nostru coleg. Era în TVR și știa că vreau să plec din proiectele la care lucrasem înainte. Și așa am ajuns la TVR, unde am lucrat pentru o emisiune numită ”Reflector”, o emisiune tot de investigații. În aceiași perioadă am mai lucrat la o emisiune de travel, de turism, cu povești frumoase, pentru TVR 2 – “Dincolo de hartă”. A fost o perioadă în care iarăși am învățat, am acumulat. Erau oameni foarte buni în TVR, de la care furam meserie și am continuat să mă dezvolt profesional.
În 2007 a venit propunerea de la ProTV. Exista dorința de a se face o emisiune pe modelul lui ”60 minutes” din State. Nu se știa cum o să arate, nu se știa cum se va numi. Eu așa am aterizat în ProTV, tot așa, printr-o cunoștință pe care o întâlnisem la un curs Deutsche Welle în Bulgaria. Au fost multe astfel de întâlniri providențiale. Bine, eu acum le povestesc pe cele de bine!
Sunt convins!
Nu totul a mers totuși atât de ușor și atât de cursiv. A fost un volum de muncă enorm. Și capacitatea mea de lucru era mult mai mare atunci. Au fost multe nopți pierdute la montaj, cu vizionări sau cu pregătiri de emisiuni, dar cu foarte mare entuziasm. Și atunci, când faci ceva cu pasiune, contează. Și cred că se vede această pasiune și acum. Eu încă lucrez cu plăcere și nu mi-am pierdut încă nici încrederea în meserie, nici dorința de a face lucruri faine.
De 15 ani, în echipa ”România, te iubesc!”
Cum de reziști atâția ani aici, la ProTV?
Probabil că mi-am găsit locul. Pentru că a fost o perioadă de evoluție și de căutare. Și în momentul în care am găsit o echipă în care m-am integrat, de la care iarăși am avut de învățat și cu care am crescut – pentru că a fost un proiect crescut de la zero –, atunci nici nu s-a mai pus problema să iau în calcul varianta de a pleca iar. Noi am început în 2008 emisiunea, și iacă-tă, sunt 15 ani!
Tu ai început în ProTV întâi la știri…
Da, am început în Redacția Știrilor ProTv, într-o echipă care se numea ”Nucleu”. Era în pregătirea emisiunii deja, dar se lucra la campanii jurnalistice. Uite, de exemplu, eu am prins finalul campaniei ”Tu știi ce mai face copilul tău?”, pentru care Știrile ProTv a luat premiul Emmy. Era aceeași echipă care ulterior s-a transformat în echipa ”România, te iubesc!”. A fost echipa de bază a emisiunii.
Ai fost chiar de la începutul proiectului, nu?
Da, deci din 2008, din echipa de atunci, de la început, mai erau Alex Dima, Paula Herlo și, desigur, Cristian Leonte. După vreun an a venit și Rareș. Paul este ultimul venit, dar Paul are deja și el câțiva ani buni alături de noi. Am fost destul de stabili ca proiect, și cred că asta a fost și una din calitățile noastre.
A început emisiunea. Nu a fost ușor. Chiar nu a fost! Să începi ceva de la zero, să impui un proiect pe piața media românească, nu e de ici-de colo. Chiar dacă beneficiem de sprijinul celei mai bune și mari televiziuni comerciale din România. Dar credibilitatea se câștigă în timp, oamenii au văzut că suntem serioși și nu mințim. E foarte important asta și s-a simțit în cursul celor 15 ani.
Hai să vedem puțin și partea cealaltă, dincolo de zona strict profesională. Ai plecat singur, la o vârstă fragedă totuși, din Sibiu, la București. Cum te-ai descurcat? Cum ți-a fost acea perioadă?
Recunosc că în primii ani încă duceam mâncare de la mama, de la Avrig. Bine, și acum am sarmale de la mama…
De de pe vremea aia?
(râde copios) Am avut niște părinți înțelegători și faptul că m-au susținut, a fost fundamental pentru mine.
Cum au perceput ai tăi tranziția aceasta către București?
Ei nu au fost foarte fericiți. Pentru că li se părea că voi abandona facultatea, în primul rând, și ei țineau foarte mult la studiile acestea formale, pentru că așa era perioada. Și, în al doilea rând, nu li se părea Bucureștiul cel mai sigur și de încredere oraș din România. Dar m-au susținut și m-au ajutat foarte mult. Fără ajutorul lor, cu siguranță că aș fi fost nevoit să iau alte decizii. Poate aș fi căutat un alt job, mai bine plătit.
Și mult mai comod…
Da. Trebuie spus, Romeo, și că jurnalistica nu este, nu a fost – cu excepția unor personaje care nu fac neapărat jurnalism –, o meserie atractivă din punct de vedere financiar. Asta nu înseamnă că sunt prost plătit.
Știu ce spui. Nu stai câțiva ani în presă, faci bani grămadă și apoi o ții tot într-o aroganță.
E o meserie care îți mănâncă mult timp, multă viață personală – am simțit-o și o simt pe pielea mea în continuare –, e o meserie în care ești 24 de ore, 7 zile pe săptămână. Dar e o meserie pe care dacă o faci cu drag și cu entuziasm, nu mai pare atât de grea.
”De la trafic de droguri și ființe umane, la mari dezvoltatori imobiliari”
Ce te motivează să continui? Faptul că se schimbă lucruri, că se cizelează mentalități în urma muncii tale, că se întâmplă ca emisiunile tale să aibă rolul acesta ”educațional” civic și în societatea în care trăim care-cum?
Recunosc că au fost și perioade mult mai bune, în care schimbările erau ceva mai vizibile și rezultatele erau parcă ceva mai palpabile. În primul rând, e conștiința faptului că fac ceva corect și de bună credință. Chestia asta s-a văzut și de asta și rezistăm de atâția ani. Nu înseamnă că nu greșim. S-a întâmplat și să mergem pe o pistă greșită, dar am încercat să corectăm din mers și nu am făcut niciodată lucrurile cu rea credință. Nu plecăm cu o agendă din birou: noi trebuie să facem asta, și vrem să reflectăm cât mai corect realitatea. E o meserie frumoasă, întâlnesc mulți oameni. Eu iubesc oamenii, și am avut mii de oameni cu care am fost în conexiune, tipologii diferite, personaje diferite. Și sunt fascinat în continuare de tot ce întâlnesc. Bine, nu vorbesc acum de evoluția răului, care și el face parte din meserie. Dar e și o evoluție a binelui și s-au schimbat și se schimbă lucruri. Nu cu viteza vieții noastre biologice, nu cât ne-am dori noi de repede și pe cât am merita poate, în măsura în care depunem noi eforturi.
Spune-mi puțin și despre ”prieteniile” pe care ți le-ai făcut cu investigațiile tale. Amenințări, moduri de intimidare de a te opri dintr-un anumit demers…
Și acestea sunt în funcție de subiect, de personajele vizate și în funcție de perioade. Au existat situații în primii ani în care acești indivizi erau mult mai agresivi. Și există diverse tipologii. E clar că dacă fac un material despre interlopi, mă pot aștepta la amenințări directe; e zona de educație mai precară și de comportament mai violent. Și au existat și genul acesta de personaje. Dar există și cealaltă tipologie, de „gulere albe”. Există și cea intermediară, de interlopi care au devenit gulere albe. Care și-au spălat banii din trafic de droguri, trafic de ființe umane, și azi sunt mari dezvoltatori imobiliari. Există și genul acesta de oameni. Există această tipologie de gulere albe, care au foarte mulți bani, au un aparat pe care îl controlează, cu conexiuni cu statul român, cu o armată de avocați, care își permit să te șicaneze și să te amenințe juridic de câte ori au ocazia. Sunt multe forme de amenințare și de risc. Eu în istoria aceasta a mea de 15 ani am trecut prin multe povești. Am mai povestit și în alte contexte, de pildă, despre, nu știu, ieșirile din străinătate. Am avut filmări în Ucraina, înainte de război, cu rakeții de acolo, sau am fost reținut în Sudan… Nu e chiar plăcut să ai un kalașnikov îndreptat spre tine. Dar au fost și amenințările acestora, ale gulerelor albe, ale armatelor de avocați și al șicanelor, la CNA, în instanțe. Nu e plăcut să te trezești că dai cu subsemnatul, de parcă tu ai fi infractorul. Deși tu dezvălui faptele nenorociților. Dar face parte din joc, m-am învățat și am anduranță la genul acesta de interacțiuni.
Dacă ar fi să extragi un caz-două așa, mai de suflet, cam la care dintre ele te-ar duce gândul?
Măi, să știi că nu am. Și chiar în fiecare sezon mă uit și spun că e complicat, că ridici ștacheta tot mai sus și, la un moment dat, e un pic riscant, ca ștacheta să te lovească pe tine. Că dacă o tot ridici, la un moment dat poți să dai cu capul în ea. Dar în fiecare sezon cred că am avut subiecte faine, bine lucrate, cu mare efort lucrate, încât nu ți-aș putea spune că ăla sau ăla e cel pe care îl am mai la suflet. Pentru că, să știi, depun afect în fiecare istorie. Sunt implicat în fiecare poveste, încerc să o fac bine, încerc să o fac corect, încerc să o fac atractivă pentru telespectatori, pentru că trebuie să transmiți mesajul, și atunci trebuie să ai și audiență.
Cum muncești? Cum arată modul tău de lucru? Să o luăm cronologic…
Una din cele mai importante etape e, clar, documentarea. Trebuie să ai o documentare beton! În momentul în care pleci la luptă, când dai drumul la cameră tu trebuie deja să ai conturat subiectul și să fii sigur de niște realități. Documentarea aceasta poate să implice o lună-două-trei, cinci, șase, opt. Și iarăși e o altă întrebare care revine: ”Cât lucrezi la un material?” La un material lucrez cât trebuie! Eu mi-aș dori să lucrez materialul și după ce l-am dat pe post. Eu abia atunci îmi dau seama ce aș mai fi făcut, cum aș mai fi putut să îl aranjez. Eu adun un coș de subiecte. Uite, acum suntem în perioada în care emisiunea nu este pe post. Suntem în vacanță pe post, dar noi lucrăm în continuare. Bine, ne facem și noi vacanțele, concediile, ca niște oameni normali, dar pregătim sezonul de toamnă. Și am un coș de cinci-șase subiecte, dintre care probabil nu vor fi mai mult de unul-două subiecte finalizate. Adun informații, mă întâlnesc cu oameni, încerc să schițez un potențial subiect. Când am această documentare făcută, avem un brainstorming. După care pornesc la filmări, fac demersurile oficiale, multele solicitări… Până la momentul filmării propriu-zise, e o muncă destul de mare. Filmările pot fi și de 60 de ore, pot fi și de 100 de ore. Subiectele sunt diferite și avem doza aceasta de adaptabilitate. Cum spuneam, noi nu mergem după o realitate schițată în birou, ci încercăm să ne adaptăm la fața locului. Dacă îți vin informații noi acolo, valorifici informațiile pe care le primești.
După, vine și munca cealaltă, care nu întotdeauna e plăcută: să vizionezi tot ce ai filmat. Pentru că s-ar putea să ratezi un gest, o expresie, și atunci ai pierde niște elemente care ar face materialul mai bun. Vizionarea, scrisul… Eu nu scriu materialul. Nu am un scenariu. Noi facem decupajul ulterior, în funcție de ce am filmat. Cel puțin în cazul meu.
După care e etapa montării propriu-zise. În tot procesul acesta, mă sfătuiesc cu colegii. De la cameramani, la șofer, editor de montaj. Eu lucrez cam cu aceiași oameni, pentru că avem o chimie și deja știm… De exemplu cu Joe, cameramanul cu care lucrez cel mai mult, nici nu mai trebuie să comunicăm verbal, pentru că ne înțelegem din priviri. La montaj la fel, avem niște oameni foarte buni și experimentați. Cele mai multe reportaje le lucrez cu un coleg, cu Poe (Gabriel Poenaru), și el știe foarte bine ce are de făcut. Cumva, în timp s-au format niște echipe foarte bune și asta ne ajută. Iar apropo de volumul de lucru, ce voiam să mai zic e faptul că el e un volum mare. În timpul sezonului e chinuitor câteodată. Avem momente în care ne plângem și noi și pare că suntem la capătul puterilor și burnout-ul e după ușă, dar cred că încă facem față cu brio.
Foto: Arhiva personală
”Interlopii cu gulere albe, din păcate, sunt la vârful Statului Român”
Un proiect al vieții tale, la care visezi de mult și fără de care nu ți-ai mai găsi locul la bătrânețe?
Nu știu, eu am făcut și multe nebunii personale. Uite, plec acum cu fiica, într-un eurotrip cu trenul. Plecăm cu trenul prin Europa. Asta la nivel personal. La nivel profesional, eu râd mereu și zic: am făcut multe în viața asta, de tot felul, dar niciodată nu e de ajuns. La un moment dat mi-am deschis site-ul, pe care l-am cam neglijat și îmi propun să mi-l reactivez în toamna asta. Sunt informații, gânduri pe care nu reușesc să le transpun în munca de la ProTv și atunci e păcat să se piardă în timp.
Cum îi spune site-ului?
cosminsavu.ro
Pe plan personal, ce te liniștește? Care sunt lucrurile, stările, oamenii care îți fac bine?
Fiica mea, de care sunt foarte legat și cu care încerc să îmi petrec timpul de fiecare dată când avem ocazia. Sunt foarte atașat de familie, vin cât pot de des la Avrig. De părinți, în primul rând, după care vin locurile, prietenii… Am și o cabană pe Valea Avrigului unde mă refugiez. E locul meu, unde mă pun pe un bolovan, pe râul Avrigului, și mă uit la munții Făgăraș. E modul în care mă încarc energetic. E un loc în care vin cu drag și în care mă simt foarte în elementul meu.
Mă simt bine cu prietenii în București; am prieteni buni, în ale căror sfaturi mă pot baza, din aceeași zonă profesională, în general. Schimbăm informații, ne mai filmează câte unii, ne mai găsim monitorizați pe câte undeva. Astea fac parte, apropo, din acel spectru al amenințărilor și al modului în care se forțează intimidarea. Pentru că acești oameni, interlopii cu gulere albe, din păcate, sunt la vârful Statului Român. Iar astăzi putem vedea asta nuanțat. Sunt oameni care au comportament delicvent clar și care au ajuns în cele mai înalte funcții de conducere, de decizie, ale statului român. Este fără tăgadă asta! Slăbiciunea unor instituții este dată de corupție. Nivelul de corupție este ridicat, chiar dacă noi nu îl mai percepem ca până acum câțiva ani. Lupta anticorupție era mult mai activă. Trebuie să spun asta! A fost o perioadă când duminica aveam emisiune, și luni venea cineva de la DNA să le punem la dispoziție, în măsura în care dețineam și alte elemente, informații din investigație. Și o făceam, pentru că după difuzare, sunt publice!
Nu se mai întâmplă asta!
Nu. De niște ani. Popularea instituțiilor acestora cu oameni plătiți bine și cu o putere foarte mare pe care le-am dat-o și pe care o folosesc în scopuri personale sau de grup e dureroasă. Noi împotriva acestor flageluri luptăm. Împotriva unor astfel de personaje încercăm să ne facem treaba. Încă odată, nu avem agendă, nu suntem cu niște direcții. Dar aceste nedreptăți sunt flagrante, sunt dureroase și ne încetinesc ritmul de dezvoltare. Și calitatea vieții noastre depinde, de exemplu, de actul de justiție, de actul de educație, de actul medical. Nu spun că în aceste instituții nu sunt și oameni buni, oameni în care putem avea încredere, dar de multe ori sistemul în care activează este atât de pervertit, încât oamenii buni sunt izolați.
Spuneam, da, am avut episoade în care m-am trezit că am apărut pe monitorizări ale unor servicii secrete sau am fost filat de niște nenorociți care se dădeau drept paparazzi, dar care puțeau a servicii. Am apărut în raportul de țară al Departamentului de Stat american de două ori, în raportul Comisiei europene despre statul de drept, pentru hărțuirea pe care au încercat-o și unde justiția nu și-a făcut treaba. Acestea sunt din partea mai puțin vizibilă și corozivă, dar care îți mănâncă din energie.
”Dacă aș vrea ceva mult, acesta ar fi timpul. Aș vrea mult timp!”
Ce te enervează la tine?
Recunosc că sunt un pic haotic, dar cu un haos organizat. Dacă te uiți acum pe desktopul meu… Dacă mi se restartează și mi le pune laptop-ul în ordine alfabetică, m-a terminat! Pierd jumătate de zi să le rearanjez. Eu știu unde mi le găsesc.
Regret că nu am mai mult timp, inclusiv pentru materialele mele. Mi-aș dori să am mai mult timp cu fiica mea, pentru că asta e clar una din frustrările vieții mele.
Îmi doresc foarte mult să călătoresc. Este una din plăcerile vieții mele. Și o fac de câte ori am ocazia. Și slavă Domnului, am făcut-o și am și job-ul care îmi permite să fac asta. Când spun călătoresc, nu înseamnă numai destinații exotice, ci și plimbatul prin țară, efectiv. Să întâlnesc oameni, să cunosc oameni, să văd locuri noi… Sunt avid de informații. Adică oriunde merg, sunt tot cu ochii peste tot și întreb: Dar ce-i asta? De unde povestea asta? Ce e cu monumentul ăsta? Cine e personajul ăsta? Tot timpul am dorința asta de a tot întreba, de a explora. Dar cred că asta face parte din mine și m-a ajutat foarte mult și în meserie.
Timp aș vrea, aș vrea mult timp, Romeo! Din păcate, acesta nu ți-l dă decât Creatorul. Dacă aș vrea ceva mult, acesta ar fi timpul. aș vrea mult timp!
Se zice că fiecare om are un preț. Care e prețul tău, Cosmin? Sau ce nu ai face pentru toți banii din lume?
Nu vreau să par ipocrit, într-o societate în care toată lumea se raportează la nevoi materiale. Eu am o vorbă: ”Într-un pat dorm și într-un WC îmi fac nevoile”. Nu în două, nu în trei. Poți să te oprești, să îți ajustezi viața, să trăiești bine în anumite condiții.
Te întreb altfel. Documentezi, anchetezi ceva.. Te sună un prieten, să te ”sensibilizeze”, să fii mai blând în abordarea unei investigații. Cum reacționezi?
În general, prietenii apropiați știu că nu au voie să facă asta. De aia sunt prieteni apropiați. (râde) Există genul acesta de sugestii, de încercări, dar tocmai pentru că sunt corect și încerc să verific absolut tot și să dau drept la replică tuturor țin la distanță astfel de intervenții. La mine e mai mult decât o obligație profesională. E o dorință de a nu nedreptăți pe cineva în mod gratuit sau în necunoștință de cauză.
”Sibiul e, cel mai corect spus, acasă!”
Ce îți mai spune Sibiul, după 15 ani de București?
Recunosc, vin la Avrig, dar nu ajung decât rar în oraș, în Sibiu. Județul Sibiul pentru mine e foarte important. În primul rând, Sibiul sunt părinții, e familia. Am un frate plecat și el, dar peste oceane, doctor în matematică în State. Și care vine mai rar. Dar noi avem rădăcinile la Sibiu. Clar că suntem atașați, educația primară acolo am primit-o; educația de acasă, apoi educația formală, de-a lungul timpului. E clar apoi că Sibiul e o zonă care are de toate în ceea ce privește natura. Râd mereu că la Sibiu nu ai Deltă și Marea Neagră, în rest ai tot ce dorești, din punct de vedere turistic, cel puțin. Sibiul e, cel mai corect spus, acasă! La București, dacă îți arăt, am valiza după ușă. La propriu! Cu tot ce îi trebuie pentru plecare. Așa e tot timpul!
Te-ai îndrăgostit de Africa. Te-am tot văzut migrând pe colo…
În Africa am fost ultima dată anul trecut într-un proiect personal, cu doi prieteni. Am plecat într-o aventură, într-un raliu caritabil. O aventură pe care am zis să o transformăm dintr-o băiețeală, într-un proiect util. Un proiect în care am investit ceva timp și bani personali. Am coborât prin tot vestul Africii cu o mașină, pe care am și donat-o, am ajuns în Sierra Leone. Am trecut prin 7-8 țări, în zone de conflict, am ajuns în deșertul Sahara, la munții Atlas, pe lângă Oceanul Atlantic… Am fost cumva într-o călătorie spre a mă descoperi și pe mine. Să îmi descopăr și alte valori, alte laturi ale mele. Toată lumea mă întreba: ”Dar nu ți-a fost frică? Nu ți-a fost temă de boli, de conflicte armate?” Pe când mie îmi era cel mai frică de cum o sa ma comport cu băieții aceia doi de la mine din mașină! Pentru că e complicat să mergi poate și 16 ore pe zi, într-un singur habitaclu, să știi că trebuie să îți manageriezi timpul, spațiul, viața, dar noi fiind niște oameni faini, nu a fost o problemă cu asta. Una din probleme însă a fost cum băgăm pălinca în țările ultra islamice.
Dau jumatate de regat pentru o soluție! Ai un pont?
Cu asta m-am ocupat. Eram contrabandist. Dar să vezi. Eram cu un băiat din Sălaj în raliu și eu eram stresat că, uite, am pus doi litri de pălincă acolo, doi dincolo… El râdea-râdea. Avea de câte ori venea în tabere, o pălincă bună și tot nu se termina. L-am întrebat: ”Câți litri de pălincă ai avut? Zece?” ”Nu…” ”15, 20?!” ”Vreo 25.”
Și cum le băga?
Nu știu. Că poate mai merge! (râde) Africa e un tărâm fascinant și un loc în care am fost de mai multe ori până acum și vreau să mă mai duc. La un moment dat mi s-a spus în Sudan că după ce pășești în Africa, o să vrei să revii în Africa. Și așa e.
 televiziune.){kind=link}