Pe Cristina am avut bucuria să o cunosc încă de pe băncile facultății de jurnalistică din Sibiu, atunci când, în urmă cu 20 de ani, începea să cocheteze cu televiziunea. Întâi în studioul de oarecând al facultății, exersând primele știri, apoi migrând spre Timișoara, unde începe colaborarea cu TVR și stația regională a Pro Tv. De aici ajunge la București, unde își adjudecă un loc bine meritat între reporterii Știrilor Pro TV, în special pe zona de sănătate.
Ani de zile, Cristina Jurca este prima care vine cu cele mai bune informații și exclusivități din domeniul sanitar. Am rugat-o să rememoreze și jaloneze pentru Sibiu 100 % câteva momente din acest împlinit parcurs profesional.
Începuturile carierei pe sticlă
Un moment special din activitatea ta de început de carieră, din Timișoara?
Simpla mutare din Sibiu, după ce am terminat facultatea, într-un oraș mai mare, a fost un moment special. Ca absolvent la Sibiu, visai să ajungi la București, Timișoara sau Cluj. Momente speciale au fost multe: primul contact cu oamenii de la TVR Timișoara, prima emisie de la TVR Timișoara, selectarea mea ulterioară ca membru în echipa de la ProTv Timișoara, primele știri filmate în Banat și trimise la programele de știri naționale. Mi-e greu să selectez un singur moment, aș simți că le neîndreptățesc pe celelalte, era un farmec aparte, începuturile meseriei în orașe mari. Pot să-mi amintesc, de exemplu, că atunci când eram pe tură de noapte, au fost incidente la care am ajuns în același timp cu Salvarea, Pompierii sau echipajele de poliție.
Cui datorezi primele succese?
Nu am să răspund explicit la această întrebare, dând nume. Viața este o înșiruire de situații, unele complexe, unele simple. E vorba despre alegeri pe care le faci – unele sunt bune, unele sunt mai puțin bune, altele sunt de-a dreptul inspirate. Efectele sunt că ai de-a face cu alți oameni, alți colegi, alți prieteni, alt context. Ar fi total nedrept să spun despre cineva anume că mi-a influențat cariera sau că îi datorez primele succese. De la Sibiu din liceu, apoi la facultate, de la TVR Timișoara, la ProTV Timișoara, a fost o succesiune de întâmplări bune, cu oameni care – într-un fel sau altul – m-au făcut să fiu astăzi ceea ce sunt. Ce pot să spun este că le mulțumesc în primul rând profesorilor de la Facultatea din Sibiu și apoi colegilor mei de la TVR Timișoara, ProTV Timișoara și ProTV București, ultimul fiind locul în care m-am împlinit ca om și ca profesionist. Sunt sigur că cei care vor citi acest răspuns își vor aminti cu drag de timpul petrecut împreună la muncă și vor ști că le datorez multe.
Ce te-a făcut să perseverezi, când totul în jurul tău se năruia?
Am avut rareori impresia că totul se năruia în jur. Sau poate nu mai am această percepție. Cred că o senzație că totul se năruie poate avea cu adevărat un jurnalist din Ucraina, care vede la propriu cum clădirile cad în jurul său sau o rachetă dărămă o școală în care se află elevi. Sau când vede gropi comune cu oameni torturați înainte de a muri. Pot să spun că am avut momente mai grele, dar am reușit să văd tot timpul binele, să mă alimentez cu energie din reușite, din oameni care se făceau bine, din operații care salvau pacienți, din transplanturi care ofereau o a doua șansă altora. Asta m-a făcut să perseverez. Și colegii, pentru că-i vedeam și pe unii dintre ei în momente mai grele și mergând apoi mai departe.
„Îmi amintesc și mirosul de pe teren în momentele care m-au marcat”
Ce înseamnă mirajul sau experiența Pro Tv pentru tine?
Cea mai frumoasă călătorie profesională pe care o poate avea un jurnalist. Un loc în care înveți în fiecare zi – și nu sunt cuvinte goale -, o redacție în care sunt minți strălucite, o competiție inteligentă de profesionalism și creativitate, un management unic al celor mai importante programe de știri din România, care sunt pe primul loc în fiecare zi. Înveți să-ți faci surse, înveți să verifici informațiile, înveți să-ți păstrezi și protejezi acele surse, înveți mult din greșeli pe care ți le asumi. ProTv este – dincolo de școală de jurnalism – o școală bună pentru viață. Și mai înveți ceva: credibilitatea ta ca ziarist și credibilitatea instituției pe care o reprezinți sunt printre cele mai prețioase valori ale meseriei.
Gura lumii jurnalismului bucureștean te definea la un moment dat ca fiind omul de presă cu cele mai multe surse. Deții un secret al performanței în a obține cele mai noi informații?
Nu aș spune că eram omul de presă cu cele mai multe surse. Aveam colegi pe care îi invidiam. Care săreau de pe scaun câteodată, iar după 1 minut de discuție la telefon luau echipa de cameraman și șofer și fugeau la filmare. Sunt mulți, sunt în mai toate redacțiile, oameni care află primii totul. Pe domeniul sănătate, acolo unde am lucrat cel mai mult, pot, da, să spun, că aveam foarte multe surse. Nu știu dacă cele mai multe, dar sigur erau foarte multe. Secretul? Credibilitatea, cum spuneam mai devreme, încrederea acestor oameni că nu le dezvălui identitatea. Faptul că eram corectă și nepărtinitoare. Sau încercam să fiu. Aveam și am încă telefonul plin cu angajați din spitale, de la portari la femei de serviciu, de la asistente și infirmiere la medici și profesori. Cred că înainte de a fi mândră că aveam multe surse (nu e important numărul lor), cel mai mult mă interesa să-mi răspundă la telefon și să mă aibă în agenda lor. Să știți că am avut șansa de a construi aceste relații cu sursele cum poate angajații din redacții nu o au astăzi. Îmi luam timp să stau la o cafea cu unii, aveam răbdare și câteva ore să fiu primită într-un birou pentru a cere informații sau un interviu împreună cu cameramanul, aveam timp să cultiv acea încredere cu oamenii. Mă tem că astăzi, în goana aceasta după difuzarea știrii cât mai curând, demersurile de modă veche sunt cu adevărat mai dificil de făcut.
Rememorezi, te rog, câteva episoade care ți-au jalonat cariera? Sau momente cu „povestea de dincolo de sticlă”, pe care le-ai trăit în spatele ştirilor, în sine.
Sunt multe. O viață de om. Inundațiile de la Vadu Roșca; atunci am rămas ore bune pe acoperișul unei case cu cameramanul pentru că nu aveam cu ce să ne deplasăm peste apa de câțiva metri. Mult timp am auzit mugetele vacilor abandonate pe mici insule înconjurate de ape. Tentativa de suicid a unui fost premier – atunci am fost singurul jurnalist care a obținut schema grafică a locurilor atinse de glonț. Colectiv, un moment extraordinar în carieră, pentru că aveam zilnic de a face cu neputința și disperarea rudelor și pacienților – atunci eram însărcinată cu primul copil și am fost foarte afectată emoțional. Transplanturile, oamenii bucuroși, copiii salvați, primele interviuri în exclusivitate cu supravietuitori ai avionului prăbușit în munții Apuseni (o echipă ce urma să preleveze organe de la o persoană în moarte cerebrală). Dincolo de sticlă sunt multe, e ca un șirag din acela pe care întâmplările stau ca mărgelele de toate culorile. Le am în minte cu cele mai mici detalii, îmi amintesc și mirosul de pe teren în momentele care m-au marcat.
Copilăria de la Sibiu
Cum îți place să te descrii în acest moment al existenței tale?
Nu-mi place să mă descriu într-un fel sau altul. Am să spun doar atât: aș crede că fetele mele mă descriu cel mai bine. Sunt într-un alt moment al evoluției personale și profesionale. Nu mă grăbesc să spun că știu exact care este destinația din punct de vedere al carierei. Presa rămâne dragostea vieții mele profesionale.
Care e cea mai dragă amintire pe care o ai din copilăria petrecută la Sibiu?
Orașul, orele petrecute cu surorile mele, una care-mi lipsește mult pentru că este astăzi cetățean neozeelandez, alături de soț și copil. Vacanțele petrecute cu verișorii mei la bunici. Am avut o copilărie frumoasă, plină de momente dragi.
Ce mai urzești ca planuri de viitor?
Am prea multe planuri pentru viitor, ca să le dezvolt aici. Iar acestea includ în primul rând copiii, educația lor, cauze speciale în care mă voi implica. Cel mai important este să fim sănătoși toți, să fie pace, să fim atenți la resursele acestei planete pentru cei care vin după noi. Fără toate acestea, niciun plan nu poate deveni cu adevărat realitate.
