Horia Fedorca, cunoscut mai ales după rolul principal din filmul ”Avram Iancu împotriva Imperiului” are 27 de ani, s-a născut în Satu Mare, dar activează profesional la Sibiu. Odată cu personajul Avram Iancu, Horia își face debutul în cinema, într-un rol principal.
A absolvit Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „Ion Luca Caragiale”, București, secția Actorie, în anul 2018. A urmat un Masterat în „Artele spectacolului”, iar în prezent este angajat la Teatrul Național Radu Stanca și, după spusele sale, îi place la nebunie ceea ce face.
A jucat în mai multe piese de teatru, precum „Livada de vișini“ (regia: Dumitru Acriș), „Romeo și Julieta“ (regia: Andriy Zholdak), „Trei surori“, „Cui i-e frică de Virginia Woolf?“ (regia: Andrei și Andreea Grosu) și multe altele.
”Atunci când primesc un rol, încerc să îl întruchipez cât mai real”
Ce te-a făcut să vrei să devii actor?
Tata, după Revoluție a plecat să lucreze în America, și mi-a trimis un costum de batman. Aveam multe obiecte care purtau ”simbolul liliacului”, Batman a fost supereroul meu preferat. Țin minte și acum cum tata își folosea camera ca să mă filmeze; m-a surprins în toate ipostazele. Primul video în care apar este în 22 august 1996. Mă uitam, împreună cu tata, încontinuu, nu mă plictiseam. Și tot vizionându-l, o stresam încontinuu pe maică-mea, că vreau și eu la televizor, că vreau și eu la televizor. Ea îmi răspundea că: ”Hai că punem caseta în video, îl pornim, și vei fi la televizor”. Eu nu înțelegeam cum să fiu la televizor, când eu știam că trebuie să fiu în interiorul lui. La un moment dat, cred că într-un moment de agonie, mama mi-a zis să mă fac actor dacă vreau la televizor! Și am și am ascultat-o.
Ai vreun idol, un model care ți-a jalonat viața?
Îmi place să urmăresc oamenii care își fac treaba bine sau care încearcă să-și facă treaba bine. Nu pot spune că apreciez pe cineva în mod special. Și cei care mă inspiră nu sunt neapărat tot timpul din meseria mea. Sunt de părere că poți învăța de la oricine.
Crezi că oamenii se nasc actori?
Nu. Te poți naște cu talent, dar talentul nu este de ajuns. Până la urmă este o meserie ce se învață. Poate unii sunt mai talentați sau mai puțin talentați, dar ca în orice altă profesie, prin muncă și disciplină poți dezvolta abilități.
Ai simțit ”duhurile actorilor” de pe holurile facultății?
Nu pot spune că am simțit vreo energie aparte prin facultate. Dacă vine vorba de ”duhurile actorilor”, despre ”magie”, eu sunt de părere că totul se întâmplă în capul tău, nu e ceva magic la mijloc. Pur și simplu stai și realizezi că ești acolo unde au fost și alții mai mari decât tine. Tu investești cu valoare un loc. Dacă ar veni cineva care nu are nicio legătură cu meseria mea, nu cred că ar simți ceva special.
Preferi rolurile negative sau pe cele pozitive?
Am jucat și roluri pozitive, și negative, nu am vreo preferință. Când joc un personaj, nu mă interesează dacă e bun sau rău. De fapt, nici nu stau să mă gândesc. Atunci când primesc un rol, încerc să îl întruchipez cât mai real, indiferent de ce parte a baricadei se află. Mă gândesc cum s-ar comporta acea persoană, conform scriiturii, dar și dincolo de ea.
De exemplu, noi la facultate suntem învățați să ne apărăm personajele. Ce înseamnă să ne apărăm personajele? Exact așa cum cineva încearcă să-și apere propria persoană indiferent de situație, noi mereu credem că avem dreptate, chiar mereu, chiar dacă poate după trei secunde, trei minute sau mai târziu ne dăm seama că am greșit, și în cazul ideal ne cerem scuze. Dar în acea secundă în care am greșit, putem să jurăm că avem dreptate. Așa este și cu personajul. Eu încerc să-l apăr însușindu-mi toate datele trecutului său, toate valorile, concepțiile sale și să-i dau dreptate în povestea lui. Îi dăruiesc corpul meu unui personaj, ca el să existe și să se exprime vertical, nu doar orizontal.
Ai plecat vreodată cu un personaj acasă?
Nu pot spune că am plecat acasă cu un comportament al unui personaj. Bineînțeles, eu studiez comportamentul personajului și în afara repetițiilor, dar nu pot spune că asta îmi afectează relațiile cu alți oameni.
”Pe Avram Iancu nu l-am simțit ca pe un personaj greu”
Cum ți se pare publicul sibian?
Îmi place foarte mult publicul sibian. Mi se pare foarte divers, îmi place că văd oameni în sală din prima, a doua și a treia tinerețe. Și pe lângă aceasta, avem plăcerea să vedem în sală oameni din alte orașe care vin special pentru unul sau mai multe dintre spectacolele noastre.
Cum ai ajuns, ca actor, la Sibiu?
În 2020, la final de ianuarie, eram student în anul II la master, când s-a dat un concurs de angajare la Sibiu. M-am înscris, am dat probele și la final mi s-a spus că de azi o să fac parte din trupa Teatrului Național Radu Stanca. După luarea concursului, am primit și vestea că o să fac o înlocuire în spectacolul ”Cui i-e frică de Virginia Woolf”, cu care am plecat într-un turneu național două săptămâni mai târziu.
Ți s-a părut greu Avram Iancu ca personaj?
Pe Avram Iancu nu l-am simțit ca pe un personaj greu. Desigur, asta nu înseamnă că a fost o joacă de copii; niciun personaj nu e simplu. Sincer, spre rușinea mea, nu știam foarte multe despre Crăișorul munților, am tot spus lucrul acesta. Știam că a condus Revoluția de la 1848 și cam atât.
Există vreo personalitate istorică ce ți-a rămas în minte din școală?
Una dintre personalitățile din istorie care mi-au rămas în minte din școala primară a fost Mihai Viteazul. Aveam o planșă mare cu el în clasă. Mă tot holbam la el, îmi plăcea cum arăta. Mi-ar plăcea să mai joc rolul unor astfel de personalități istorice.
Ți-a schimbat viața ”Avram Iancu”?
După film nu pot spune că mi s-a schimbat radical viața, însă mi s-a îmbunătățit. ”Avram Iancu” mi-a adus lucruri noi și frumoase în viață.
”Dacă nu muncești, nu te străduiești, nu reușești”
Îți place să călătorești?
Iubesc să călătoresc, însă n-am avut niciodată bani să o fac. Noroc cu turneele pe care le-am avut alături de actorii de la Radu Stanca, în țară și în afara ei.
Zi-mi o întâmplare dintr-un turneu.
Îmi aduc aminte de o experiență interesantă din Japonia. Eram împreună cu Adi Neacșu, un foarte bun prieten și coleg de-al meu, și așteptam la o trecere de pietoni. În fața noastră era un parc pe care voiam să-l vizităm. În spatele nostru era un cartier de zgârâe-nori. Străzile erau goale la ora la care eram noi acolo. Nicio mașină, niciun om nu era pe stradă, parcă era abandonat orașul. La un moment dat, cât timp așteptam la trecere, în spatele nostru apare un tip la vreo doi metri, musculos. Eu nu sunt un tip chiar scund, dar mă simțeam mic tare pe lângă omul acela. Era îmbrăcat într-un tricou negru, ce aproape plesnea pe el.
Uitându-mă la el de jos, și cu imaginea de zgârâe-nori în spatele lui, mă simțeam ca într-un film american de acțiune. Mă uit la Adi și îi spun: ”Bă, uită-te un pic la tipul ăla! Fii atent cum arată”. Se întoarce și Adi spre el, iar omul se uită la noi și ni se adresează: ”Bă, voi sunteți români?!”. Am căscat ochii când l-am auzit și m-a cuprins dintr-odată o rușine mare. Dar ne-am împrietenit, am petrecut niște timp împreună, plimbându-ne prin acel parc. Ne-a povestit viața lui și noi i-am povestit despre ale noastre.
Unde ai avut cele mai frumoase aplauze?
Cele mai frumoase aplauze le-am avut în China. Într-un turneu am jucat trei spectacole. Iar la primul spectacol s-a petrecut o întâmplare interesantă. Am început spectacolul, dar pe la jumătatea lui, spectatorii au început să huiduie. Noi, actorii, ne uitam unii la alții mirați, nu știam ce se întâmplă. La un moment dat, când erau prea puternice zgomotele în sală, am decis să ieșim să aflăm ce se întâmplă. Au fost niște probleme tehnice, și nu mai funcționa supratitrarea. Publicul nu mai înțelegea ce spunem, spectacolul fiind în română, și protesta să se oprească reprezentația, ca să se rezolve problema.
După zece minute am reluat spectacolul de unde a început să existe problema titrării. Am revenit pe scenă în aplauze. După ce s-a terminat spectacolul, am primit niște aplauze impresionante. Câteva minute oamenii aceia au aplaudat încontinuu! Am primit cele mai frumoase aplauze din viața mea, m-am simțit minunat! Fiecare dintre noi a primit și un buchet de flori. La un moment dat, Marius (Turdeanu) aruncă buchetul în public, și spectatorii au sărit să-l prindă. Eu, mai timid, l-am aruncat și eu, iar lumea a reacționat la fel.
Ca actor, mori de foame?
E un stereotip des întâlnit faptul că ”dacă ești actor, mori de foame”. Nu, nu e adevărat. Poți să mori de foame cu orice meserie. Dacă nu muncești, nu te străduiești, nu reușești. Poate salariile de actor sunt mici pentru standardele ce le impune societatea, dar nu mori de foame. Iar bucuriile și satisfacțiile mele nu vin exclusiv din lucruri pe care le pot cumpăra. Sunt de părere că trebuie să faci exact ceea ce vrei tu în viață, fără să asculți de gura lumii.
Zi-mi o năzbâtie din copilărie!
Verile până la 12-13 ani le-am petrecut la țară, la bunicul din partea mamei. În spatele livezii bunicului meu un vecin și-a pus porumb. Era o zi călduroasă de iulie, deci porumbul era încă verde. Eu, împreună cu un verișor de-al meu, ne jucam prin livadă. La un moment dat, mi s-a părut interesant să încep să fac scheme de karate pe porumbul vecinului și am început să rup la porumb vreo câteva rânduri bune. Dintr-o altă grădină, o vecină striga după noi: ”Voi ce faceți aici?” Eu, în momentul când am auzit-o, m-am culcat la pământ, dar vărul meu a rămas în picioare. Pe mine nu mă observase acolo stând ghemuit. Stând el în picioare, îmi spune cu naivitate: ”Horia, dar de ce te ascunzi? Ridică-te”. Lui nu i se părea că a făcut ceva rău, sincer nici mie la momentul acela, dar am acționat instinctiv. Nu am fost pedepsiți prea aspru, doar ne-au pus bunicii să punem din porumbul nostru doi saci, cam cât am stricat noi.
Ce miros și gust îți aduce aminte de copilărie?
Când simt miros de tei mă gândesc la Satu Mare. Nu știu, gândul mă duce undeva în gimnaziu. Sau mirosul prafului când se ridică. Acesta mă duce în verile petrecute la țară. Și nu mai zic de gustul supei de vișine; acesta pot spune că mi-a marcat copilăria.
Care este rolul actorului pe pământul acesta?
Să pună o oglindă în fața oamenilor.
