De peste 30 de ani a creat prin Crucea Albastră locul din care sute de oameni, mulți dintre ei ajunși aici în situații limită, au scăpat de dependența de alcool și alte droguri și au pus baza unei noi vieți.
Oameni care și-au pierdut familiile, agoniseala de o viață, afaceri sau funcții importante, au ales Crucea Albastră ca soluție de recuperare pentru a își salva măcar ce mai putea fi reconstituit din ceea ce fuseseră până atunci: oameni ca și noi, cu bucurii și tristeți, însă care la un moment dat au căzut în capcana consumului de alcool și drog.
L-am întâlnit pe Dr. Holger Lux zilele trecute la Centrul de tratament pentru dependența de alcool și alte droguri al Asociației Crucea Albastră din Șura Mică (Sibiu). Am dorit să cunosc un om care îmi imaginam că se luptă cu morile de vânt ale cumplitelor dependențe, dar m-am trezit într-o comunitate terapeutică de oameni cu spirit de învingători. Pentru că orice pas în recuperare este, în sine, o biruință. ”Numai tu poți reuși, dar nu poți reuși de unul singur” e deviza sub care își duc lupta cu ei înșiși acești semeni ai noștri, pe care i-am însoțit pe parcursul câtorva ceasuri, atât în discuții individuale, cât și în terapia de grup. O experiență din care fiecare are de învățat că întotdeauna, atunci când cazi, ai și șansa de a te ridica. Alegerea ne aparține.
Într-o vreme când consumul de drog tinde să comporte forme de epidemie tot mai galopantă, în care autoritățile rareori trec de etapa declarațiilor gratuite, inițiative insulare chiar fac eforturi considerabile să extragă ”ostaticii” acestor dependențe și să îi redea familiilor, celor apropiați lor.
L-am rugat de Dr. Holger Lux să ne spună câte ceva din experiența dobândită pe frontul acestor zone de conflict declanșate de drog și, mai ales, cum putem reuși să ieșim din aceste situații, de multe ori, limită între viață și moarte.
”În ciuda anumitor greutăți, pot să spun că este o muncă, pe care chiar o consider un privilegiu, o împlinire, pentru faptul că am putut și eu să îmi aduc contribuția ca un număr totuși mare de oameni, de-a lungul timpului, să iasă din aceste dependențe și chiar să fie până astăzi niște oameni valoroși și deosebiți în societatea noastră. De la medici, preoți, profesori, ingineri, juriști, jurnaliști, meseriași până la studenți, elevi și „oameni simpli”. Pentru că „boala nu alege”. Chiar mi-ar fi greu să spun ce profesie nu a fost reprezentată aici, în terapie”, ne mărturisește Dr. Holger Lux, ca o concluzie a acestei discuții.
”Am văzut primul mare val cu heroină, următorul val cu etnobotanice, care, aș zice, continuă până astăzi”
Crucea Albastră. Un loc și o comunitate de terapie la care dependenții de alcool și alte droguri ajung, de regulă, când au epuizat toate celelalte soluții.
Nu aș spune neapărat că doar după ce au epuizat toate celelalte soluții. De fapt, modelul pe care eu l-am învățat acum aproape 30 de ani în Germania se cheamă lanțul terapeutic. Am fost acolo vreo două luni într-o clinică, să învăț de la ei modelul, metodele lor, și am înțeles că cele mai bune rezultate se obțin dacă pacientul parcurge ceea ce se cheamă lanțul terapeutic. Adică prima dată are loc o consiliere/evaluare.
Pe urmă, dacă este nevoie, urmează internarea la spitalul de psihiatrie, pentru așa-numita detoxifiere. Spitalul are, desigur, rostul lui, mai ales pentru cei care au ajuns în sevraj, adică la o dependență fizică mai puternică, sau pentru tulburări psihice asociate (chiar depresie severă, anxietate sau alte tulburări).
Pe urmă este etapa reprezentată și de centrul nostru, și anume cea de reabilitare. În care se acordă, în primul rând, asistență psihologică, se ține în fiecare zi terapie de grup și, în funcție de solicitări și nevoi, consiliere individuală. Și mai este partea de ergoterapie (terapie prin muncă) sau terapia ocupațională, ce se traduce prin mici activități practice desfășurate 2-3 ore pe zi; mai mult un fel de autogospodărire. Care are și o parte creativă.
După noi, ar mai fi grupurile de suport cu care colaborăm. În România încă nu există foarte multe, dar cred că sunt acum vreo 100, și mă refer mai ales la ceea ce se înțelege prin ”alcoolicii anonimi”, dar pot fi și alte grupuri. Chiar și Crucea Albastră sprijină dezvoltarea unor grupuri de suport.
În esență, acestea sunt etapele: consiliere, detoxifiere, reabilitare, grupuri de suport și reintegrare socială. Deci noi suntem o verigă în acest lanț terapeutic.
Cum arată la nivel de Sibiu consumul de drog văzut dinspre dvoastră? E o accentuare a fenomenului în ultima vreme? O diminuare, în urma campaniilor anti-drog sau, știu eu, a implicării anumitor factori de decizie din acest perimetru?
Cred ca Sibiul nu face excepție de la evoluția pe care o vedem la nivel național. Asociația noastră s-a înființat în martie 1990, adică foarte repede după schimbarea regimului. A reluat tradiția mai veche a Crucii Albastre Internaționale, noi fiind membri ai acestei federații, care lucrează în aproximativ 40 de țări. În 2012 am fost chiar gazdele Adunării Generale.
E singurul centru în România…
Da, singurul centru al Crucii Albastre din România. Dar am fost și primii din țara noastră care am deschis un centru de reabilitare pentru dependențe. La început asociația chiar se chema ”Asociația pentru ajutorarea persoanelor dependente de alcool și alte droguri”. Poate suna ciudat atunci, pentru că la acea vreme, la începutul anilor 90, nimeni nu se gândea sau nu știa de ”alte droguri”. Din păcate, după vreo 10 ani am văzut primul val de dependenți de heroină, proveniți mai ales din București și din alte orașe mari. Inițial, credeam și eu că România, fiind o țară mai săracă, va fi mai degrabă o țară de tranzit pentru droguri decât una de consum. Dar în jurul anului 2000 am văzut că cel puțin drogul acesta extrem de periculos, heroina, a început să facă ravagii și la noi.
După câțiva ani s-au deschis acele magazine de așa zise etnobotanice, deși chiar denumirea este o mare minciună, pentru că nu are treabă nici cu ”etno” și cu atât mai puțin cu ”botanica”. Acolo se vindeau niște droguri sintetice, în esență, de regulă sub denumiri false, și toată lumea era conștientă de acest lucru, dar nimeni nu lua la acea vreme măsuri. Pliculețe cu „sare de baie”, „îngrășământ pentru flori” … Din păcate, niște afaceriști (sau nici nu știu cum să îi numesc) fără scrupule au folosit lacune ale legislației și era un fel de joc de-a șoarecele și pisica. Laboratoarele clandestine mai schimbau câte puțin din formula chimică, scoteau câte o substanță nouă, de regulă din categoria amfetamine/metamfetamine și le lansau pe piață. Dacă venea legea și le trecea pe lista substanțelor interzise, iar se jucau un pic cu formula chimică și scoteau o substanță în esență cam cu același efect, dar care iar nu cădea sub incidența legii.
Și aceasta a durat, din păcate, câțiva ani, până ce în sfârșit s-au închis magazinele respective. Dar sigur că acele substanțe, acele droguri, au rămas pe piața neagră. Unii pacienți chiar le numeau pe vremea aceea ”legale”, pentru că puteau fi cumpărate „legal” și multă lume credea că sunt droguri ușoare. Dar am avut și pacienți dependenți de heroină, care au reușit să scape de acest drog și după câțiva ani au venit la noi cu dependențe de etnobotanice. Și unii chiar spuneau că nu au pățit cu heroina ce au pățit cu etnobotanice, ca tulburări psihice extrem de grave.
Deci am văzut, dacă vreți, primul mare val cu heroină, următorul val cu etnobotanice, care, aș zice, continuă până astăzi, luând amploare, chiar dacă nu mai sunt de mult legale.
În esență, sunt două categorii mari de droguri „noi”: unele care se aseamănă cu cannabisul sau „iarba”, marijuana (care toate înseamnă același lucru), care de regulă se fumează și dau inițial un efect mai degrabă de liniștire, sedare. În engleză expresia e ”stoned”, adică ceva greu ca piatra, unde totul se mișcă cu încetenitorul. Dar foarte mult se consumă în prezent – și, după părerea mea, sunt cele mai periculoase, agresive – drogurile din categoria amfetamine/metamfetamine. Unul dintre ele se cheamă „crystal” sau „crystal meth” și chiar are efecte extrem de puternice. Sunt persoane care nu au putut dormi o săptămână întreagă după ce au consumat, mai ales că unii ajung la cantități foarte de mari.
Pe moment aceste droguri îți dau o stare de energie, de plăcere – unii chiar spun că te simți ca Superman și crezi că toată lumea e a ta și poți să faci orice -, o stare de energie care îți permite și să stai treaz mai multe zile și nopți la rând. Sigur că de cele mai multe ori consumul se leagă și de ideea de distracție, de petrecerea timpului în anumite cluburi, la festivaluri. Dar pe de altă parte, aceste droguri pot produce tulburări psihice foarte grave și pot produce și o slăbire în greutate. Am avut pacienți care au spus că în jumătate de an au slăbit și 30-40 de kilograme consumând aceste substanțe. Bineînțeles că în niciun caz nu este o recomandare medicală de a folosi aceste droguri ca metodă de slăbire!
Și chiar dacă nu e vorba despre droguri, aș mai menționa totuși că în ultimii 10 ani vedem o creștere foarte mare și a dependenței de jocuri de noroc și de pariuri sportive. Și în Sibiu, când trec prin oraș, sunt șocat de numărul mare de săli de jocuri, de pariuri sportive, care s-au deschis și care, evident, au clienți, de vreme ce funcționează.
Debutul consumului de drog, încă de la vârste fragede
Ce nu facem bine noi, ca persoane, ca societate, că acest fenomen este în plină expansiune? Unde este punctul nevralgic din care ne scapă lucrurile de sub control?
În mod evident consumul unor asemenea droguri ține foarte mult și de anturajul persoanei respective. Din păcate, mulți dintre cei care debutează în consum sunt la o vârstă fragedă, sunt minori. Și aici avem o mare problemă. Pentru că în România, din păcate, încă nici măcar nu există o legislație care să permită deschiderea unor centre de recuperare pentru minori. Sigur, rămâne drumul spre psiholog, pe care și eu îl recomand, drumul către spitalul de psihiatrie, dacă este nevoie, dacă au apărut deja tulburări psihice mai grave, stări de agitație, tulburări de comportament. Din păcate, de multe ori se ajunge și la conflicte urâte în familie în asemenea situații, pentru că aceste persoane care consumă droguri nu se mai pot controla, pur și simplu. Sigur, suntem noi și sunt alte câteva centre de reabilitare în țară pentru cei care conștientizează problema și care au și o motivație să se recupereze.
Dar trebuie să subliniez că și noi putem lucra numai cu persoane care vin de bună voie. Și există, așa cum spuneam, și unele grupuri de suport. Pe lângă alcoolicii anonimi, care sunt deja mai cunoscuți, există și grupuri numite NA (Narcotics Anonymous),”Narcoticii anonimi”, în câteva orașe mai mari. Aș spune totuși că în Sibiu nu am prea întâlnit cazuri cu dependență de heroină, în schimb se consumă foarte mult aceste droguri sintetice noi (cannabinoizi, tot felul de pastile gen ecstasy, amfetamină, metamfetamănă și câteodată cocaină, care este un drog mai scump.
Am doar eu senzația sau chiar sunteți în postura de kamikaze? Funcționați într-un context în care se organizează conferințe, se discută mult despre droguri, dar la modul practic nu se prea întâmplă mai nimic. Nici o rețea destructurată, nu se găsesc soluții pentru stoparea consumului de droguri în școli… Cum reușiți totuși să supraviețuiți? Pentru că vorbim și despre mentalitate, despre faptul că nu ne simțim chiar confortabili cu stigmatizarea societății când aceasta ”știe” că are parte de toxicomani, fie ei și internați într-un centru de reabilitare.
Nu aș spune kamikaze, dar uneori spun și eu, de vreme ce am fost primii în România care am deschis un centru de recuperare pentru dependențe, că pe undeva facem o muncă de pionerat și, culmea, și după 30 de ani de activitate, am senzația că tot mai suntem „pionieri”. Suntem printre primii și, din păcate, printre puținii care oferă servicii concrete în domeniul acesta.
Sigur că ar fi mare nevoie de dezvoltarea unor servicii și în domeniul prevenției. Dar trebuie să menționez că noi, cei care suntem aici, la centrul de terapie, nu suntem automat specialiști și în prevenție. Ar fi bine să se preia niște programe deja verificate poate din alte țări și să facem ca societate mai mult în acest sens. Văd și eu o mai mare nevoie de mai multă implicare. Câteodată și noi primim invitații, chiar din partea școlilor din Sibiu și în măsura în care ne permite timpul participăm și la asemenea acțiuni. Săptămâna trecută chiar am primit o clasă de elevi în vizită și câțiva dintre pacienții noștri, mai ales tineri, care au experiențe urâte în domeniul consumului de droguri, chiar au avut curajul să vorbească acestor copii despre ce au pățit ei consumând astfel de droguri. Fiind elevi din clasa a VI-a, poate unii ar zice că sunt prea mici pentru o astfel de temă. Din păcate, nu mai putem spune că sunt prea mici, pentru că mulți din pacienții noștri care au ajuns să consume droguri ne-au spus că pe la 13-15 ani pentru ei a început povestea cu consumul. De regulă, în câte o gașcă, împreună cu prietenii.
Procedural, vine la dvoastră un consumator care dorește să urmeze o terapie de reabilitare. Ce faceți, care sunt etapele?
De regulă, stabilim o întâlnire pentru a ne cunoaște, pentru consiliere și evaluare. Primim pacienți din toată țara și ținând cont de eforturile și de drumurile lor, uneori destul de lungi, stabilim o dată când am avea și un loc liber în centru. Și dacă ne înțelegem cu respectiva persoană și ea semnează cererea de internare, atunci o primim în aceeași zi. Sunt și situații, mai ales la cei care stau mai aproape, care vin, ne cunoaștem, facem o consiliere, și pe urmă programăm internarea. Sunt și unii care nu sunt poate chiar hotărâți și atunci au nevoie de câteva întâlniri de consiliere și, eventual, interviul motivațional, până iau decizia să se interneze. Pe unii trebuie să îi îndrumăm prima dată către un serviciu spitalicesc, pentru detoxifiere. Noi suntem flexibili, avem perioade când suntem mai lejeri cu locurile libere, avem și perioade cu liste de așteptare, dar deocamdată, de regulă, așteptarea nu este mai lungă de o săptămână-două.
Când am început activitatea la centru, internarea era de 3 luni, câteodată și mai mult, în funcție și de nevoia fiecărui pacient. Acum parcă lumea este tot mai grăbită, dar poate fi și un lucru bun în asta, în sensul că unii vin mai din timp. S-a schimbat puțin profilul pacienților, de-a lungul anilor. Dacă la început veneau oameni care deja au pierdut foarte mult sau aproape totul din cauza dependenței, acum totuși mulți pacienți vin câtă vreme au încă un serviciu, o familie, unii poate chiar funcții de răspundere și atunci terapia de multe ori e mai scurtă, poate de o lună. De un an am luat decizia să acceptăm și internări mai scurte, de jumătate de lună, dar ne facem datoria să spunem tuturor că acesta e doar un început, un fel de terapie motivațională. Însă recomandarea mea e ca cei care ajung la noi să vină măcar pentru o lună. Unii stau și două-trei luni.
Dependența, ”boală a relațiilor”
După atâta experiență și interacțiune cu consumatorii, cu fenomenul consumului de drog în România, cum vi se par rezultatele? Ce vă face să mergeți mai departe?
Am avut o discuție cu un prieten terapeut-șef de la o clinică din Germania, care a spus că pe plan internațional ar fi un fel de regulă, despre reușita acestei terapii, a clinicilor tip ”comunitate terapeutică”: O treime reușesc din prima. Încă o treime reușesc, dar nu din prima. (Adică au recăderi, după care revin, dar în cele din urmă și ei pot ajunge abstinență pe termen lung sau chiar pe viață). Și mai rămân o treime, care reușesc doar pe termen scurt și pe care îi putem ajuta doar să obțină o oarecare ameliorare a bolii lor.
Dar totuși aș spune că, una peste alta, cam în 50 % din cazuri reușim să ajutăm acești oameni să își schimbe în mod radical viața în bine. Unii dintre pacienți chiar spun că aici au renăscut, ne vizitează și în fiecare an avem o „zi a porților deschise”, o serbare mai ales pentru foștii pacienți și familiile lor, unde vin mulți și întotdeauna este o zi extrem de impresionantă, în care ei împărtășesc despre cum s-a schimbat viața lor.
Trebuie să îl menționez și pe președintele nostru, care este o personalitate cu totul deosebită, Părintele Constantin Necula, și mă bucur că și el, de peste 20 de ani, este alături de noi, din funcția onorifică de președinte al Crucii Albastre.
Ce le recomandați celor care ies din terapie, ca mod de a reuși să nu pice, din nou, în ultima treime despre care tocmai făcusem vorbire?
E important să își schimbe stilul de viață. Asta implică mai multe lucruri. Un trainer de-al nostru din Olanda spunea odată: ”Dacă vrei să reușești, chiar dacă te întorci în orașul tău, trebuie să îți schimbi viața de parcă ai emigra în altă țară”. Cred că este o comparație sugestivă. Trebuie să schimbi anturajul, programul zilnic, să au țeluri pozitive, să îți cauți niște hobby-uri.
Unii folosesc expresia de ”dependențe pozitive”. Să înlocuiești o dependență negativă cu una pozitivă, care poate fi o pasiune, un hobby, un sport. Și extrem de importante sunt relațiile interumane. La clinica din Germania, unde am fost eu, spuneau că dependența este o ”boală a relațiilor”. Relațiile, care nu sunt cele mai bune, mai ales în familie, constituie un factor de risc pentru apariția unor dependențe. Iar dependențele, la rândul lor, bineînțeles, afectează și mai mult relațiile. Și atunci vindecarea implică dorința și capacitatea de a construi relații mai bune, mai echilibrate, mai sănătoase cu cei apropiați.
