Astăzi e ziua lui Mihai Morar. E o bucurie să îi urăm „La mulți ani!” prin întâlnișul de împreună-vorbire pentru cititorii noștri.
Ceea ce m-a sedus de fiecare dată la Mihai Morar a fost seriozitatea, profesionismul și atenția la detalii, în orice proiect s-ar implica. Pe parcursul câtorva ani, ne-am intersectat în diferite evenimente, fiecare prilej constituindu-se într-o nouă savoare și confirmare.
Ne-am reîntâlnit de curând la sediul Radio ZU, pentru a povesti despre începuturi, temeri, împliniri și regrete…
„Pentru mine jurnalismul e mai degrabă despre a spune o poveste, decât despre a scrie o știre”
Ești implicat într-o mulțime de proiecte: Radio ZU, podcastul Fain și Simplu, campanii diverse, evenimente… Alergi de cineva? Fugi de ceva?
Cred că fiecare din noi fugim de ceva. Dar să știi că dacă m-ai întreba ce îmi place să fac cel mai mult, aceasta ar fi să stau eu cu mine. Tocmai m-am întors din vacanță din Grecia și acela este un loc în care îmi place să revin de fiecare dată. Pentru că e un spațiu în care, până se trezesc fetele, admir răsăritul, mă duc la cafea, admir oamenii din cafenelele grecești… Sunt cinci-șase ani de când mă întorc în același sat din Grecia, mă duc la aceeași cafenea, stau singur la masă și nu mă plictisesc cu mine. Eu nu pot înțelege oamenii care nu pot sta singuri. Cum zicea și Blaise Pascal, că până la urmă toate problemele lumii încep de la faptul că oamenii nu pot să stea singuri într-o cameră.
Practic toată fuga aceasta pe care o fac atunci când am sezon la radio sau podcast sau evenimente și ce mai fac eu e o fugă pentru că știu că urmează liniștea din vacanță. Pentru că mă duc de Crăciun la ai mei, și stau în curte, așa cum am fost săptămâna trecută, pe final de vacanță. Sau în Grecia…
Dar da, cred că de altfel fiecare dintre noi fugim de ceva. Și cred că m-ai prins în capcană, pentru că e mult mai profundă întrebarea cu care ai început interviul.
De ce pot să fug eu? Ceea ce nu îmi plăcea când eram copil era să fac lucrurile pe care eram pus să le fac. Să citesc cărțile pe care mi le dădeau ca bibliografie școlară, să fac temele la lecțiile de zi. În rest, îmi plăcea să fac cu totul și cu totul altceva! Adică îmi făceam propria mea bibliografie. Mie nu mi-a plăcut Jules Verne. Am fost întotdeauna atras de chestiile acestea concrete, de realitate. E absolut superb Jules Verne! Acum, mare fiind, am citit parte din cărțile lui. Câtă imaginație putea să aibă omul acesta! Dar eu citeam, de exemplu, când mă punea învățătoarea sau profesorii să citesc Jules Verne, cărțile lui Ioan Chirilă. Aceea cu Campionatele Mondiale la care participa România. Sau povestea „Steaua 1986”.
Îmi plăcea întotdeauna să mă duc spre lucrurile acestea reale. Și cumva de acolo cred că a răsărit și spiritul aceasta de ziarist, de jurnalist. Să descrii realitatea așa cum este ea și să mai pui o metaforă. Nu mi-a plăcut niciodată jurnalismul acesta de a relata o știre. Pentru mine jurnalismul e mai degrabă despre a spune o poveste, decât despre a scrie o știre. Adică să mai pui o metaforă. Așa cum o făcea Bogza sau, în America, de la Hemingwai la Joan Didion, care au dezvoltat genul acesta de jurnalism narativ.
De ce jurnalism? De unde a început povestea?
Cred că exact de la treaba aceasta despre care discutam. De la cărțile din biblioteca părinților. Iar stilul lui Ioan Chirilă mi se pare în continuare cel mai frumos și estetic fel de a face jurnalism și de a spune o poveste prin știre și nu doar pur și simplu de a informa oamenii. Am crescut și în acele timpuri în care Revoluția a venit când deja aveam ochii deschiși. Nu aveam neapărat discernământ, dar cumva aveam ochiul și mintea deschisă către curiozitate. Ce se întâmplă? De ce într-o zi de decembrie geroasă, tatăl meu a pus-o pe bunica să vină de lângă Baia Mare, unde stătea, să ne ia cu autobuzul, pe mine și pe soră-mea, să ne ducă câteva zile de acasă? Și apoi întrebările: Dar de ce ai mei nu vin? Dar de ce plânge bunica? De ce lumea se bucură?
Cât aveai pe atunci?
8 ani abia împliniți. Acelea sunt amintirile cele mai puternice. Presa, jurnalismul este martorul evenimentelor importante. Niciodată nu am să uit, de exemplu, ziarul România Liberă. Și până atunci mai văzusem ziare, dar nu cred că le-am deschis vreodată. Erau Scânteiele acelea care nu mă interesau deloc și dintr-o dată am văzut un ziar roșu, România Liberă, și cu o poză pe prima pagină cu: „Dreptate, ochii plânși cer să te vadă!” Acesta era un înscris de pe un zid din București în zilele Revoluției. Și atunci am început să citesc despre astfel de lucruri, despre ce se întâmplă.
Apoi anii `90 au fost niște ani extraordinari! Eu mă dezvoltam în ceea ce înseamnă preadolescență, adolescență, și atunci au apărut Evenimentul Zilei, Expres Magazin… Citeam absolut orice! Aveam 10-11 ani. Mai apoi, în pauza mare de la școală, cred că în clasa a VII-a, a VIII-a deja, mergeam și îmi cumpăram ziare, din banii de pe covrig. Vorbeam cu doamna de la chioșcul de ziare, de lângă școală, să îmi țină ziarele până în pauza mare.
Te-ai orientat de mic să te descurci…
Da, aveam abonament la Capital, plus toate revistele acelea ale adolescenței. De la Salut Generația Pro, Liceenii, la Bravo, Popcorn și ce mai apărea pe atunci. Așa am început. A fost un fel de autoînvățare, care cred că e esențială în dezvoltarea oricărei persoane. Dincolo de educația aceasta formală și de câțiva oameni care și-au pus amprenta asupra dezvoltării mele (profesori, oameni de la ziarul local din Baia Mare sau de la radio), cred că autoînvățarea aceasta – noi îi zicem autodidact – a contat cel mai mult. Adică citeam și încercam să scriu și eu. Trimiteam scrisori la ziare prin clasa a VI-a, a VII-a, prin București, pe unde consideram. Și primul meu articol mi-a apărut într-un ziar local din Baia Mare, într-un săptămânal care se numea Clipa, la Poșta Redacției. Era o scrisoare pe care eu o scrisesem sub forma unui editorial.
Ai intrat direct în materiale de opinie!
Direct editorialist am fost, de la început!
„Rușinea din popor e mai degrabă o dreaptă măsură: să nu îi faci de rușine pe ai tăi”
Radio. Când ai migrat spre unde?
Cu radio a fost la fel. Dincolo de sunetul acesta al copilăriei, cu Radio Matinal, la România Actualități, pe care îl ascultam înainte să merg la școală, am fost fascinat că după anii `90 au apărut radiourile locale. Ce m-a atras pe mine la radio, spre deosebire de presa scrisă, a fost această interacțiune, că poți să vorbești. Era moda cu dedicațiile la radio, când sunau ascultătorii și cereau piese. Și mie asta mi s-a părut fabulos! Să poți să vorbești cu omul, să stabilești cea mai scurtă și directă legătură posibilă cu ascultătorul, în direct! Și aceasta a rămas până în ziua de astăzi. Esența radioului nu s-a schimbat și indiferent câte medii s-au inventat. Chiar și după atâta vreme, în continuare radioul rămâne cea mai scurtă legătură pe care poți să o creezi cu un consumator de media.
Ești foarte atașat de casă, de Maramureș. Ce ai luat cu tine, în pribegia spre București?
Material nu am luat absolut nimic! Am plecat așa cum pleacă orice copil de acasă, cu un bagaj de visuri. În rest, cred că am luat, fără să mă laud, cea mai importantă formă a educației, a educației de bază: bunul simț al bunicilor, cumsecădenia părinților și cumva exemplul că poți să ajungi mai departe decât curtea ta, satul tău sau orașul tău. Ceea ce pentru generațiile de dinaintea mea era un pic imposibil. Chiar dacă tatăl meu era venit din munții Apuseni și mutat în oraș, în Baia Mare.
Și era să fac greșeala de a rămâne în Baia Mare. Pentru că atunci când am terminat eu școala eram bine înfipt în viața cetății. Eram un ziarist cu opinie, mă cunoștea lumea, mai ales în mediile acestea liceale, intrasem puțin și în politică, mă știau toți șefii de filiale, de partid. Și mă știau și de frică, pentru că începusem să fiu și frecventat. Iar când te știe primarul, îți dai seama, aveam impresia că acolo îmi e locul! Era o zonă de confort și era să fac greșeala să rămân în Baia Mare. Îmi era bine, câștigam mai mult decât câștigau ai mei împreună. Anii aceia erau ani destul de grei mai ales pentru părinții noștri, în general. Au fost vremurile acelea cu privatizarea, cu schimbări majore, iar presa era foarte la modă. Mai ales că făceam și radio, scriam și la ziarele locale și mă bucur că mi-a venit ideea să plec. Pentru că cealaltă șansă era să rămân un ziarist local. Or visul meu nu era acesta.
Cât a fost de grea adaptarea?
Desigur, totul cere timp. Cred că mai important decât orice nu e adaptarea, ci faptul că nu m-am pierdut pe drum.
Cum faci asta?
Păi cred că e vorba de educația aceasta de bază. Ok, e nasol să trăiești cu rușine, dar pe de altă parte mi se pare că e o greșeală să nu ai ceea ce în popor se numește rușine. Rușinea din popor nu e cea despre care ne vorbesc psihologii. Rușinea din popor e mai degrabă o dreaptă măsură: să nu îi faci de rușine pe ai tăi. E, de fapt, o obligație pe care o are orice generație. Pentru că civilizația, umanitatea s-a dezvoltat și a ajuns aici pentru că generațiile de după au reușit să fie mai bune decât generațiile de dinainte. Sigur că au fost și gropi, și abisuri în drumul acesta. Dar cumva așa s-a produs progresul. Și cred că rușinea aceasta ține și de obligația copiilor de a fi mai buni decât părinții lor. Nu neapărat de a câștiga mai mult, ci de a duce cumva neamul mai departe.
„Nu m-am crezut niciodată buricul pământului. Fac o meserie așa cum o face orice alt om. Și nu cred că fac nimic deosebit”
Ce apreciezi cel mai mult la tine, în cariera ta profesională?
Că mi-am văzut de treaba mea. Eu având o înclinație din aceasta spre confort, înspre lene – o lene care, până la urmă, e și un motor al creativității, pentru că din lene se nasc și foarte multe idei: să stai tu cu tine, să nu trebuiască să faci astăzi tot ceea ce trebuie făcut. În momentele acestea de lene s-au născut multe din ideile pe care apoi le-am pus în proiecte. Dar dincolo de asta, am știut întotdeauna că am de făcut ceva a doua zi. Chiar dacă nu fac tot ceea ce mi-am propus, am reușit să mă duc eu pe mine mai departe, văzându-mi de treaba mea. Dar mă consider un norocos și pentru că am știut de la început care este treaba mea.
În ciuda exuberanței tale radiofonice, a sociabilității, ești un tip introvertit?
Eu nu sunt un tip sociabil. Și nu mi-ar plăcea să fiu un „om de lume”, extrovert, pentru că eu cred că emoția, creativitatea, ideile și tot ceea ce înseamnă frumosul din lumea aceasta vin de la oameni introverți, de la oameni timizi.
Cum îți educi să îți păstrezi această latură emotivă?
Uite, săptămâna trecută a murit Georgio Armani. Ai zice: „Domnule, ăsta a fost cel mai sociabil om!” A dus moda din Italia în America, avea hoteluri, restaurante… El era un teribil de timid. E și motivul pentru care a dat sau dădea foarte puține interviuri. Pentru că omul își vedea de treaba lui. Iar timiditatea aceasta a născut o grămadă de lucruri. Nu vreau să mă compar cu Armani…
Astăzi ai voie…
(Râde) Oamenii timizi sunt oamenii cumva creatori. Pentru că ei au timp să observe lumea și nu vor neapărat să se lase observați de lume.
Nu ești mai deloc implicat în scandaluri, amantlâcuri, disperări de paparazzii… Cum gestionezi această presiune media?
Nu am văzut-o niciodată ca pe o presiune. E tot ceea ce mi-am dorit să fac. Și nu mi-am dorit să o fac pentru celebritate. Eu mi-am dorit pentru că asta mă împlinește. Dar asta vine, într-adevăr, și cu expunerea sau supraexpunerea uneori. Dar nu poți să zici că e o povară.
Nu m-am crezut niciodată buricul pământului. Fac o meserie așa cum o face orice alt om. Și nu cred că fac nimic deosebit. Poate am schimbat niște oameni, poate am spus o vorbă bună când aveau nevoie sau au rămas cu ceva de la mine: o carte, o conferință, o emisiune de la radio sau au râs, dar nu fac nimic care să mă facă demn să rămân în istorie. Nu sunt candidat la Premiul Nobel…
Nu? Și eu, care credeam că asta e marea exclusivitate! Dacă ai da timpul înapoi, ce ai face altfel?
Eu chiar cred în asta! În faptul că avem nevoie să ne regăsim normalitatea! În aceste vremuri, în care social-media îți dă impresia că ești miezul din lucruri și că fără tine lumea asta nu se mișcă. Adică îți lucrează ego-ul atât de mult, încât consideri că ai dreptate în orice, că nu merită să asculți părerea celuilalt. Și practic întoarcerea la normalitate e normalitatea noastră ca oameni, să ne ascultăm unii pe ceilalți. Să ne ajutăm unii pe ceilalți. Și să știm că, de fapt, omenirea, lumea aceasta a mers înainte pentru că oamenii au colaborat. Nu pentru că au fost niște eroi, nu pentru că au fost plini de ei înșiși. Eroii nu erau nimic dacă nu aveau în spate un trib, o comunitate, niște oameni pe care să-i convingă. Doar așa a mers mai departe!
Și mai mult decât atât: marea calitate a noastră, a oamenilor, este că noi am rămas împreună în timpuri grele. Asta ne-a diferențiat și asta ne-a adus aici. Adică suferința împreună este un motor al evoluției mult mai important decât chiar a te bucura împreună. Or ce se întâmplă în momentul acesta? Toată social-media lucrează și nu vorbește despre grup, nu vorbește despre comunități, nu despre trib, ci despre individ. Și suntem mai singuri ca niciodată tocmai din cauza acestei iluzii pe care ne-o dă social-media. Că doar eu contez! Nu e adevărat. Noi contăm! Noi împreună! Dacă noi nu am fi împreună nu ar exista nici audiența radioului, nici comunitatea podcastului, nici conferințele pe care le facem, nu ar exista orașele, țările, națiunile…
„Mă enervează înbulinarea aceasta în care trăiesc unii oameni”
Nu ai uneori senzația ipostazei unui Morar la morile de vânt ale istoriei? Că faci eforturi inutile, încercând să schimbi ceea ce nu se poate schimba.
Am trecut peste momentul acesta. Când am pornit să îmi cresc acest vis, într-adevăr, am crezut că prin această meserie pot să schimb cu adevărat lumea. Mă rog, erau și clișeele acelea: lider de opinie, formator de opinie, jurnalist de front. Noi nu putem schimba singuri lucrurile. Le putem schimba doar împreună. Rolul jurnalistului nu este să schimbe lumea. Rolul său este acela de a aduce lumea împreună. Lumea se poate schimba doar fiind noi împreună. Nu jurnalistul o schimbă. Cum nu o schimbă nici preotul. Duhovnicul te poate schimba. Te duci, te spovedești, îți dă un canon, te poate schimba. Dar nu părintele schimbă lumea, ci Biserica, credincioșii. Și, mai ales, tu însuți!
Ce iubești?
Îmi place viața, pur și simplu. Cred că viața e minunată, dacă treci de pretenția că viața trebuie să îți dea numai lauri. Mi se pare o formă complexă. Viața îți dă și timp, viața îți ia și timp. Viața îți dă oameni, dar tot viața îți și ia oameni. Iar dacă nu ești dependent de aceste lucruri, mi se pare fascinant să navighezi prin viață. Știind că viața e și suferință, e și bucurie. E minunat să treci prin toate aceste emoții! De foarte multe ori mă gândesc: cum pot să mă simt într-o zi atât de rău? Fără să se întâmple nimic senzațional, fără să primești o injecție din aceasta de adrenalină sau de seratonină, să te culci și să te trezești dimineața și să vezi totul atât de frumos?
Dormi bine?
Dintotdeauna, la orice oră! Aș putea să spun și oriunde, dar în ultimii ani dorm cel mai bine în patul de acasă.
Ce te deranjează cel mai mult la oameni? Ce detești?
Când nu au, de cele mai multe ori, capacitatea aceasta de a asculta. De a asculta și altă opinie. Nu trebuie să fii de acord cu cealaltă opinie, dar ascult-o! Mă enervează „înbulinarea” aceasta în care trăiesc unii oameni. Că fiecare își alege bula sau camera de ecou în care ai propria ta părere și nu te mai interesează de părerea celuilalt. De fapt, toate războaiele, toate luptele, toate certurile, hate-ul ăsta vin fix din chestia asta, că nu mai suntem dispuși să ne ascultăm.
Ce detești la tine?
Că sunt balanță! (râde) Uite, treaba asta cu zodia nu am înțeles-o foarte mult timp. Eu am crezut că balanța e echilibru, judecător…
Nu se aplică…
Nu se aplică! Și avantajul, și dezavantajul balanței e de fapt că mereu e între extreme. Centru nu există. Centrul nu există în general în viață! Doar că marele avantaj al balanțelor e că poate înțelege și o extremă, și cealaltă. Fără să rămână acolo. Noi suntem mereu între poli, dar niciodată nici la stânga, nici la dreapta. Suntem undeva între stânga și dreapta. Și cred că e o zodie bună pentru meseria aceasta. Nu sunt și nu vreau să fiu obiectiv, de cele mai multe ori nici foarte echilibrat, dar cumva fac întotdeauna drumul acesta între extreme. Dar să știi că e obositor. Dacă mă obosește ceva, aceasta mă obosește cel mai mult: să fiu balanță în viața aceasta.
„Țin la oameni, dar nu pot să trec peste trădare”
Ce nu poți să ierți?
Trădarea. Și nerecunoștința. Am, dacă vrei, o rană. Eu nu dau credit foarte ușor oamenilor și am foarte puțini prieteni. Daniel Buzdugan, cu care fac matinalul de 21 de ani, e unul dintre prietenii mei noi! Pe cei mai mulți îi am din perioada copilăriei, liceului și așa mai departe. Și nedând credit, nu am fost rănit de foarte multe ori. Chiar dacă am oameni apropiați, mă leg foarte greu personal de ei. Țin la oameni, dar nu pot să trec peste trădare. E și motivul pentru care nu am iertat oameni nu neaparat pe care i-am ajutat, dar cu care am mers o bucată de drum din viața asta împreună, am împărțit bune și rele și m-am trezit trădat de ei.
Ce talent inutil ai?
Să pierd timpul. Dar nu cred că e inutil. Mult timp am crezut că e o inutilitate în a pierde timpul. Dar dacă îi găsești o utilitate pierderii timpului, l-ai câștigat!
Cum faci să te regenerezi, să treci peste momentele grele?
Uite, canapeaua aceasta din birou… După ce pleci, după interviul acesta, acolo sunt! Acesta e marele meu lux, că nu am un program fix și că pot să îmi aleg eu orele la care muncesc, la care îmi fac treaba și pot să mă întind pe canapeaua aceasta și să mă regenerez 20 sau 30 de minute.
Dorm la prânz. Acesta e iar un talent, dar tot util! Nu aș renunța la asta pentru nimic în lume: să pot să dorm la prânz! Chiar dacă nu apuc să o fac în fiecare zi.
Ești perceput ca un om oarecum apropiat de Dumnezeu. Ce e Dumnezeu pentru tine?
Asta doar Dumnezeu poate spune! (râde)
E Dumnezeu o chestiune de ziua a șaptea?
Cred că sunt perioade în viața noastră și trebuie să treci prin fiecare. Cea mai frumoasă declarație legată de aceasta mi s-au părut cuvintele Părintelui Necula, care a zis că: „Eu până și astăzi mai am momente când sunt ateu”. Când Părintele Necula spune lucrul acesta, îți dai seamă că dintr-o dată te simți mult mai relaxat în postura aceasta de crezător sau de rugător.
Te ajută? Te încurcă?
Cred că credința are două elemente. Are componenta tradiției. Adică bunica din Apuseni sau din Spermezeu, care duminica dimineața te trezește cu noaptea în cap și zice: „Îmbracă-te, că mergem la biserică! Să nu întârziem, că iar intrăm ultimii în biserică!” Sau care te obligă să stai în genunchi și să spui Înger, îngerașul meu… Lucruri care ți se par exagerate când ești mic, dar îți dau, exact cum ziceam, educația aceasta de bază.
Deci odată e această tradiție. Apoi vine al doilea element: revelația. Nu poți să ai credință doar pentru că mergi la biserică, pentru că ai tăi te-au dus la biserică și faci asta toată viața cumva robotic. Cred că ea trebuie să vină și cu niște revelații. Și partea de tradiție e una de fundament și publică, iar partea de revelație cred că e una care ține de intimitatea fiecăruia. Dar cred că mai degrabă Sfinții, Părinții care au har, ar trebui să vorbească despre revelațiile acestea. Și mai puțin noi, muritorii, păcătoșii.
„Sunt ani în care acumulezi, sunt ani în care trebuie să stai mai departe de lucruri”
Ce te ajută să continui ceea ce faci? Nu obosești?
Ba da, obosesc! Și e firesc. Deja am trecut de vârsta de 40 de ani și se simte altfel activitatea.
Care îți sunt resorturile?
Încerc să îmi iau mai multe pauze decât îmi luam acum câțiva ani. Am mai multe zile în care, chiar dacă nu sunt în vacanță, reușesc să mă eliberez de treburile acestea zilnice. Pentru că e o meserie pe care știi când simți că nu o mai poți face? Când nu mai ești curios! Și când faci totul din obișnuință, din rutină. Acum mie îmi e ușor, oricât aș fi de obosit, să mă duc să deschid microfonul și să fac un matinal la radio. Dar dacă lipsește acest element de curiozitate, ca acel copil pe care îl duci într-un loc nou și e absolut fascinat de o pădure, de o poiană, de un magazin din mall, atunci nu mai ai ce căuta în această meserie. Îți trebuie curiozitate pentru meseria asta. Și din păcate sunt momente când nu te mai interesează nimic, nu mai ești curios! Acelea sunt momentele mele de alertă.
Cât succes mai ai la fete? Și mă refer aici la fetele tale. La tine, din postura de tată.
De exemplu, la fetele cele mari – ca acuș termină liceul, în doi ani – nu prea mai am succes. Și cred că e sănătos așa. Sunt la vârsta la care trebuie alți bărbați, băieți, să aibă succes la ele. E vârsta aceasta a adolescenței, când ar fi culmea și neindicat ca ele să asculte de mama și de tata. Asta nu înseamnă că nu sunt niște fete cuminți. Dar ce aveai să le zici și ce aveai de educat, trebuia să o faci până acum. Dacă acum te apuci să educi niște adolescenți, nu ai nicio șansă! De aceea zic că pentru mine contează de acum, în ceea ce le privește, educația aceea de bază, de acasă, tradiția aceasta de familie.
În schimb, am succes la Roua! Un succes care se schimbă de la un an la altul, pentru că succesul pe care îl aveam acum un an, pe când avea cinci ani, nu e același cu succesul pe care îl am acum, la 6 ani. Chiar ieri glumeam în legătură cu acest aspect. Noi avem un joc pe care doar noi doi îl știm; nimeni altcineva nu îl știe pe pământul acesta. În cadrul acestui joc – și pentru că ține de intimitate, nu o să-l dezvălui -, la final i-am scris cu pixul pe braț un cuvânt. A doua zi s-a dus la școală, în primele zile de pregătitoare, și proaspăta învățătoare a întrebat-o: „De ce ești scrisă pe mână?” Și zice: „Păi tati mi-a scris. Pentru că știți, noi avem un joc…” I-a zis numele jocului. „Ce interesant e jocul acesta! Dar cum se joacă?” Și i-a explicat Roua, în felul ei, regulile jocului. „Ce bună idee! Am să mă joc și eu cu copiii mei”, a zis învățătoarea.
Mi se pare extraordinară complicitatea aceasta dintre tată și fiică și o redescopăr altfel decât acum 10 ani, când erau fetele mari de vârsta Rouăi!
Pe de altă parte, e și tristețea aceasta că se cam termină succesul la fete, pentru că în momentul în care Rouăi a trebuit să îi fac nod la cravata de la uniformă, în ultima seară înainte de începerea școlii, mi-am dat seama că făcându-i ei un nod la cravată, de fapt mi-am făcut mie un nod în gât, pentru că a crescut copilul.
Vise neîmplinite, regrete?
Nu m-am concentrat niciodată pe vise, pe neîmpliniri. Și probabil că asta e o altă calitate a mea, pe care am învățat-o mai degrabă de la Daniel Buzdugan. Că albina se pune mereu pe floare. Nu ca musca. Și cred că asta e foarte important. Ține de sănătatea psihică a fiecăruia.
Sunt multe lucruri pe care nu le împlinesc, le pierd… Uite, chiar și zilele acestea e un proiect care nu a ieșit. Poate anul acesta a fost un an în care mai multe proiecte nu mi-au ieșit, decât cele care mi-au ieșit. A fost un an foarte-foarte complicat. Dar chiar dacă am momente sau zile în care nu sunt un tip optimist – de felul meu sunt mai degrabă îndreptat spre pesimism -, am exercițiul acesta sanitar de a mă gândi întotdeauna la câte lucruri bune am în momentul acesta, la câte lucruri bune se întâmplă.
Sunt ani în care acumulezi, sunt ani în care trebuie să stai mai departe de lucruri. Sunt ani în care te gândești mai mult, ani în care faci mai mult… Capitalismul, corporatismul acesta ne-a adus în ideea în care omul trebuie să fie ca o corporație. În fiecare an trebuie să câștige, să declare target-uri. Și asta mi se pare absolut greșit și îmbolnăvitor pentru noi!
Foto: Arhiva personală
Vrei mai multe informații, știri bune, reportaje și interviuri pe zi? Ne-ar ajuta foarte mult o recenzie de la tine. Intră AICI.
