Peste 15.000 de portrete în 8 ani de zile. Și emoții, zâmbete, tăceri pe care nimeni nu le va putea ști vreodată. Cu fiecare fotografie, Rareș Helici surprinde necuvintele. Și o face, neîntrerupt, de ani și ani. Cu aceeași pasiune. Și de fiecare dată, altfel. O mărturisesc sibienii care an de an, încă de la prima ediție, s-au lăsat surprinși de obiectivul nebositului fotograf. O spun și turiștii pentru care experiența „Omie” a rămas un moment de oprit în loc.
Rareș Helici se pregătește pentru a noua întâlnire „Omie”. Partener cu tradiție al proiectului, Sibiu 100% vă aduce cele mai proaspete și interesante informații despre această nouă ediție.
Se face o liniște specială, ca și cum timpul se oprește pentru o secundă
Suntem la a noua ediție „Omie”, cu peste 15.000 de portrete realizate de-a lungul anilor. Te regăsim mereu în aceeași Piață
Mică, cu aceeași „pernă caldă” în așteptarea oamenilor. Spune-ne, ce face ca acest loc și acest ritual să fie unul de suflet și proiectul să fie unul atât de longeviv?
Da, suntem deja la a noua ediție… Și chiar dacă au trecut atâția ani și peste 15.000 de chipuri, pentru mine totul începe mereu cu aceeași emoție. Piața Mică nr. 3 e locul unde am simțit prima dată că fotografia poate aduna oameni. „Perna caldă” nu e doar un loc de șezut, e un pretext de apropiere. Oamenii lasă acolo ceva din ei, iar eu încerc să le întorc acel ceva printr-un portret sincer. E, cred, felul meu de a spune „Mulțumesc!” orașului și oamenilor care trec pe aici an de an.
Ai zice că esti un om cunoscut in Sibiu? Sunt oameni care vin pentru prima data la poze?
Nu m-am gândit niciodată la mine ca la un om cunoscut. Mai degrabă sunt acolo, în același loc, iar oamenii știu că mă pot găsi dacă au nevoie de o clipă de liniște sau de o fotografie sinceră. Da, sunt mulți care revin, dar vin și oameni noi, care aud întâmplător de „Omie” și se opresc. Asta îmi place cel mai mult, că mereu există o primă dată, o nouă întâlnire. Fiecare om aduce altă energie, altă poveste și exact asta ține proiectul viu. „Omie” trăiește prin oamenii care aleg să se așeze, chiar și pentru o clipă.
Când te uiți prin obiectiv, ce cauți, de fapt, în privirea oamenilor? Ce înseamnă pentru tine acel frumos natural pe care vrei să îl surprinzi de fiecare dată?
Când privesc prin obiectiv, caut adevărul, nu perfecțiunea. Perfecțiunea mi se pare rece, fără poveste. Adevărul, în schimb, e viu. Îl vezi în clipa în care omul uită că e fotografiat, când lasă garda jos și rămâne doar el, cu toate trăirile lui. Caut acea emoție sinceră, momentul acela mic în care se vede vulnerabilitatea, dar și puterea din spatele ei. Pentru mine, „frumosul natural” nu are legătură cu o față fără riduri sau cu o lumină perfectă. Are legătură cu energia unui om, cu felul în care se așază în fața mea, cu felul în care respiră, privește, tace. Sunt momente în care un zâmbet ușor, o privire pierdută sau chiar o clipă de tăcere spun mai mult decât o mie de cuvinte.
De fiecare dată încerc să surprind tocmai asta, esența omului. Câteodată durează câteva secunde, alteori trebuie să stăm împreună mai mult, până când se naște acea clipă adevărată. Dar când se întâmplă… o simt. Se face o liniște specială, ca și cum timpul se oprește pentru o secundă. Și atunci știu că am găsit ceea ce căutam.
Fără sibieni, nu ar exista nici lumina, nici emoția din spatele fiecărui portret
Care este cea mai tare sau cea mai emoționantă poveste pe care ai ascultat-o vreodată pe „perna caldă” și cum te-a marcat ea?
Sunt multe povești… Și fiecare dintre ele te atinge altfel. Unele te umplu de bucurie, altele te opresc o clipă și te fac să respiri mai adânc. Când stau de vorbă cu oamenii, simt cum se deschide între noi un spațiu mic, sincer, în care nu mai e nevoie de măști sau de cuvinte mari. Aici, pe „perna caldă”, se întâmplă ceva greu de explicat. E o liniște specială, o vibrație între doi oameni care nu se cunosc, dar se recunosc pentru o clipă. Și în clipa aceea simt că fotografia devine doar un pretext. Că, de fapt, nu surprind fețe, ci suflete care se lasă văzute pentru o clipă. Astfel de momente îți amintesc de ce faci ceea ce faci. Îți amintesc că, dincolo de imagine, e emoția. Că poți aduce bucurie, speranță sau împăcare, chiar și pentru o clipă.
„Omie” e despre comunitate. Ce le spui sibienilor care te știu de ani de zile, dar și celor care încă ezită să vină la tine pentru un portret?
„Omie” e, în fond, despre oameni. Despre orașul acesta care respiră prin chipurile lui, prin gesturile simple și prin felul în care se lasă privit, an de an, cu aceeași curiozitate blândă. Fără sibieni, nu ar exista nici lumina, nici emoția din spatele fiecărui portret. Ei sunt inima proiectului, iar eu doar încerc să prind pulsația asta vie a orașului. Le-aș spune că nu trebuie să se pregătească în niciun fel, doar să vină. Să fie acolo, prezenți, deschiși, așa cum sunt în ziua aceea. Restul îl face întâlnirea. Între priviri, între emoții, între oameni. Acolo se naște adevărata fotografie.
Cum ai descrie experiența Omie în doar trei cuvinte pentru un turist care trece întâmplător prin fața ta și nu știe absolut nimic despre ce faci?
Timp. Încredere. Adevăr. Pentru că e nevoie de puțin timp, de multă încredere și de un strop de adevăr ca să se nască un portret care contează. Tot ce se întâmplă în jurul „Omie” e simplu și omenesc. Fără mască, fără decor. Doar oameni care se regăsesc pentru o clipă.
„Cred că secretul e să rămâi prezent. Fără mască, fără așteptări, fără să cauți perfecțiunea”
După opt ani, ce diferențe majore ai observat în atitudinea sau expresia oamenilor care au venit la ultima ediție, față de cei din primii ani? S-a schimbat Sibiul?
Da, Sibiul s-a schimbat, dar într-un fel firesc, ca un om care se maturizează fără să-și piardă sufletul. Oamenii par mai grăbiți acum, mai prinși în ritmul zilelor, dar esența lor a rămas aceeași. La fel cum un oraș nu se schimbă, ci doar alege să se dezvolte, așa e și cu oamenii. Ne schimbăm formele, nu inimile. Ne lărgim orizonturile, dar păstrăm același dor de conexiune, de apropiere. Tocmai de aceea, atunci când cineva alege să se oprească, clipa aceea devine mai prețioasă. Simt că portretele din ultimii ani sunt mai profunde, mai așezate. În primii ani era mai multă curiozitate, acum e o liniște și o încredere care se simte din privire. Cred că am crescut împreună, eu, oamenii și orașul. Ne-am învățat unii pe alții.
Despre ediția din 2024, detalii aici
Cum reușești să îți păstrezi echilibrul și entuziasmul? Care e secretul tău de a menține aceeași conexiune, portret după portret, timp de atâtea ore și indiferent de vreme?
Echilibrul meu vine din oameni. Fiecare privire nouă mă reașază, mă încarcă altfel. Da, sunt momente când e frig, când oboseala se simte, dar totul dispare în clipa în care cineva se așază pe pernă. Atunci se aprinde din nou ceva în mine, bucuria simplă de a fi acolo, împreună. Cred că secretul e să rămâi prezent. Fără mască, fără așteptări, fără să cauți perfecțiunea. Doar să fii acolo, cu totul, și să lași momentul să te ducă unde are el nevoie.
„Eu doar sunt acolo, martorul acelei clipe și apăs pe declanșator”
Dincolo de cele 1000 de portrete, care e marele tău vis cu „Omie”? Unde ai vrea să ajungă proiectul sau cum vrei să fie ținut minte în istoria Sibiului?
Pentru mine, „Omie” nu e doar un proiect, e o parte din mine. Un fel de a fi aproape de oameni, de oraș, de lumină. Aș vrea ca, peste ani, Sibiul să-și amintească de „Omie” nu prin fotografii, ci prin emoția pe care a lăsat-o în oameni. Prin felul în care i-a făcut să se oprească o clipă și să se vadă altfel. Îmi doresc ca tot ce am construit aici să continue să crească. Să devină un loc viu, deschis, unde tinerii să poată crea, să se exprime, să prindă curaj. Poate un hub în care arta, fotografia și poveștile să se adune, așa cum se adună oamenii în Piața Mică, în jurul unei idei simple: aceea de a fi împreună. Dacă „Omie” va reuși să lase în urmă o astfel de energie, una care inspiră, care adună și dă mai departe… atunci totul a meritat.
Pentru cititorii care vin în Piața Mică să te vadă: ce ar trebui să aibă un om „în suflet” sau „în minte” înainte de a se așeza pentru a obține cel mai autentic portret?
Cred că un om ar trebui să vină cu inima deschisă. Fără frică, fără grija de a ieși „bine” sau „perfect”. Doar cu gândul că e suficient așa cum e, în clipa aceea. Când există liniște în suflet, fotografia se așază singură. Nu trebuie să forțezi nimic, totul curge natural. Eu doar sunt acolo, martorul acelei clipe și apăs pe declanșator atunci când simt că omul s-a întâlnit cu sine.
Indiferent de vreme, partenerii sunt alături de proiectul #omie
În fața miilor de portrete adunate an de an, Rareș Helici nu este un fotograf; este un martor. El stă ca un pelerin în fața unei uriașe biblioteci de suflete, fiind singurul care a avut răbdarea să citească fiecare copertă. Cu o credință neclintită în binele din oameni, el nu vânează cadrul perfect, ci colecționează lumina interioară, acel fragment de bunătate pură pe care mulți îl ascund. Fiecare portret alb-negru este, în esență, o dovadă colorată a frumuseții umane, iar Rareș este curatorul acestui imens tezaur de bunătate sibiană,
Adina, Sibiu 100%
Asociația noastră este onorată să fie un susținător activ al proiectului OMIE, 1000 de portrete, a lui Rareș. Dincolo de performanța artistică, acest proiect a devenit un veritabil simbol al Sibiului, o tradiție care subliniază valoarea autentică a comunității noastre. #OMIE nu este doar o colecție de fotografii, ci un ritual emoțional care aduce oamenii împreună în inima Pieței Mici, oferind fiecărui participant un moment de conexiune și de recunoaștere a frumosului simplu. Este un ”Produs în Sibiu” prin excelență, care aduce un plus de suflet și identitate orașului nostru.
Lucian, Produs în Sibiu
Ne întâlnim la poze, în Piața Mică, din 1 până în 30 noiembrie, de la ora 12 la 15.
