Sunt puține evenimentele culturale din orașul nostru, unde să nu dai de Louis Guermond, fotograful francez bonom stabilit în Sibiu. L-am cunoscut în urmă cu ceva vreme și, de atunci, mă bucur să îl întâlnesc la Muzeul Brukenthal, la Galeria UAP, sau în piețele Sibiului, având aparatul foto întotdeauna pregătit.
Louis Guermond are deja 20 de ani de când a venit aici, s-a căsătorit cu o sibiancă și s-a integrat în viața culturală a orașului. Probabil că meritul său cel mai mare este promovarea istoriei fotografiei românești, cu un entuziasm și o tenacitate ce au reușit să schimbe lucrurile în bine în acest domeniu.
Dincolo de discuțiile savuroase de la vernisaje sau competiții sportive, îmi doresc de mult să pot afla mai multe despre el, este un personaj insolit al orașului. M-a primit pentru interviu în apartamentul cochet, cu sutele de piese ale colecțiilor sale, expuse sau închise în sertare. Louis Guermond colecționează de zeci de ani fotografii, cărți cu și despre această artă, aparate foto. O întreagă istorie, pe care ți-o arată și despre care vorbește cu mândrie.
Întâlnirea întâmplătoare cu fotografia
Spune-mi cine este Louis Guermond?
Sunt un francez care s-a stabilit aici pentru că m-am căsătorit cu o româncă, e simplu lucrul ăsta. Am cunoscut-o în Franța, printr-o întâmplare a vieții, nu este așa de important cum.
Am devenit cunoscut drept ”fotograful puțin aiurit”. Îmi realizez acum visul meu din copilărie. M-am născut într-un sat din Bretania și am întâlnit fotografia doar fiind la liceu, în ”marele oraș”, Rennes. Am început cu fotografiile developate într-un mic laborator fotografic, din cele avute în casă. Mi-a plăcut, aveam 16 – 17 ani.
Viața a continuat, făceam fotografii la fel ca toată lumea, ale copiilor, în călătorii, cu un aparat foto obișnuit. Eram foarte ocupat cu viața profesională, cu viața familială. Într-o zi mi-am spus: Bun, am un aparat foto, dar sincer, nu înțeleg nimic! Lucram într-o bancă, eram funcționar. Aveam un client care avea un anticariat, unde avea câte puțin din toate. Am fost la el și l-am întrebat dacă are o carte tehnică, despre fotografiat, pentru că nu știam nimic despre parametrii utilizați, despre ce înseamnă toate literele acelea.
O fotografie a lui Victor Hugo l-a făcut să înțeleagă că fotografia poate fi artă
Mi-a răspuns că nu are așa ceva, dar mi-ar putea vinde fotografii. Am zis da, ca să nu dezamăgesc un client al băncii. Mi-a dat câteva și am avut un șoc. Șocul a început cu o fotografie a lui Victor Hugo. Pentru mine era prima oară când vedeam fotografii frumoase. Atunci, a început să crească în mintea mea gândul că se poate face artă prin fotografie, nu doar fotografie de ziar, fotografie de eveniment. Ideea aceasta a rămas în capul meu mai mulți ani. Am început să văd și alte fotografii, am început să colecționez, erau anii ˈ70 – 80.
Întâmplarea a făcut ca, datorită serviciului, să mă mut la oraș, în Rennes. Acolo exista un târg de antichități, o dată pe săptămână, pe o stradă din apropierea băncii unde lucram. În loc să merg în pauza de masă împreună cu colegii, într-un bistro, îmi luam un sandviș și mergeam în târg. Căutam cărți, așa am început colecția de cărți, puțin câte puțin, căutam, cumpăram.
Pentru Louis Guermond, o a doua întâlnire providențială a fost cea cu fotograful american, Louis Stettner
Când eram în Franța, aveam 300 de aparate de fotografiat, 500 de cărți despre fotografie. Făceam lucrul acesta sub impulsul momentului, fără o metodă anume. Aveam câțiva prieteni artiști, sculptori, pictori. Ei mi-au spus că au la rândul lor prieteni, fotografi. Am dorit să îi cunosc.
Astfel, am avut șansa de a-l cunoaște pe un domn mai în vârstă, fotograf american stabilit la Paris, îl chema Louis Stettner. Așa am avut cel de-al doilea șoc. Am devenit prieteni, am început să petrecem timp împreună, să schimbăm impresii. Chiar dacă nu ne întâlneam regulat, el locuia la Paris, eu în Bretania, am dezvoltat o relație de prietenie. Am început să îi înțeleg imaginile.
Stettner era prieten al lui Brassai, un fotograf cu origini române. În mintea mea se adunau tot mai multe declicuri, cunoșteam tot mai multe lucruri. Începeam să înțeleg că fotografia era mai mult decât un simplu document, implica și creație fotografică. Exista realitatea a ceea ce vedeai prin lentila aparatului fotografic și pe care, poate, o transformai.
Fotograful sibian, Gheorghe Lăzăroiu, l-a încurajat să fotografieze pentru sufletul lui, așa cum simte
Despre istoria fotografiei din România ai învățat după ce te-ai stabilit în Sibiu?
Am ajuns în România cunoscând deja despre fotografia de aici. La Sibiu l-am cunoscut pe Gheorghe Lăzăroiu. Cumva, ne-am împrietenit, el vorbea puțină franceză, eu nu vorbeam deloc limba română. O dată pe săptămână, ne întâlneam după amiaza la cafeneaua Doris, în Piața Mică. El era președintele Salonului Internațional de Artă Fotografică de la Sibiu, al fotoclubului Orizont.
Eram mai tânăr ca el, l-am însoțit în drumurile lui prin țară. Pentru el fotografia era un mod de viață. M-a încurajat să fac fotografie pentru mine, așa cum îmi vine. Am făcut un album împreună, e unul de suflet, pentru prietenia noastră. Fotografiile mele poate nu sunt cele mai bune dar a fost un pas.
Îți editezi fotografiile sau cum faci să obții anumite efecte din ele?
Le editez puțin după, nu sunt un tehnician, nu înțeleg și nu mă interesează când mi se vorbește despre pixeli sau alte trucuri și detalii tehnice. Aparatul are o bază pe care o cunosc. Forțez câteodată expunerea, măresc sau reduc contrastul. Sau, câteodată, fac erori și profit de acestea. În pictură, pictorul poate reveni la tabloul său, să îi aducă modificări. Aceasta este și esența editării mele. În documentar, ești acolo pentru a surprinde exact lucrurile. În cazul meu, improvizez, văd lucrurile puțin ”din lateral”. Fac fotografia diferit, am fost exact toată viața mea de funcționar bancar, în fotografie îmi permit să fiu altfel.
Fotografiile lui Louis Guermond au ajuns să ilustreze sau să fie pe coperta multor cărți
Imaginile tale au ajuns și în cărți, în expoziții…
În Franța colecționam, făceam și fotografii, nu neapărat în scop comercial, nu căutam asta. Doar atunci când cineva mă căuta și mi se părea interesant. Cum s-a întâmplat cu ilustrarea sau coperțile cărților unor autori cunoscuți. Am făcut pentru tine un colaj cu unele dintre ele. În România, cea mai recentă dintre acestea este a doamnei Dagmar Dusil, a fost lansată de curând la Sibiu. În afară de copertă, a ales câteva dintre fotografiile mele alb-negru. A fost amuzant cum am ajuns să colaborăm. A văzut postările mele pe facebook și m-a întrebat dacă pot fotografia străzile Sibiului. Am mers 20 km, în cursul unei săptămâni, pentru a surprinde o stradă sau alta.
Chiar, de ce ai ales ca imaginile tale să fie predominant alb-negru?
Alb-negru este o alegere mai selectivă pentru privire, din punctul meu de vedere. Mă ajută să pun în evidență subiectul mai mult față de o imagine în culori, ceea ce ar fi mai flatant. Îmi asum totuși această alegere, confirmată de lecturile mele și întâlnirile cu fotografi cunoscuți care lucrează în alb-negru. În principiu, de la început lucrez alb-negru. Prefer lucrul ăsta pentru că pot vedea direct cum sunt, ce impresie lasă.
”În România am ajuns cu mâinile în buzunar și cu două valize.”
Putem spune că o mare parte din cariera ta fotografică a fost în România. Cum a fost întâlnirea cu lumea de aici? De unde tenacitatea cu care urmărești punerea în valoare a patrimoniului nostru fotografic?
În România am ajuns cu mâinile în buzunar și cu două valize. Mi-am refăcut viața aici. Sunt la pensie acum, ocupat să trăiesc, pur și simplu. Când am ajuns, nu cunoșteam limba, nu știam nimic despre cultura română. Mi-am spus că singurul lucru pe care îl știu este fotografia. M-am gândit să văd ce se întâmplă în România, în lumea fotografiei. În urmă cu 15 ani, eram cu domnul Gheorghe Lăzăroiu, i-am spus că aici nu sunt muzee ale fotografiei, că oamenii nu sunt conștienți de patrimoniul existent în domeniu. Iar acesta este comparabil cu cel existent în orice altă parte a lumii.
Există lucruri foarte frumoase aici, încă de la începuturile fotografiei. În prezent, există oameni interesați de asta, dar acum 15 ani, nu erau. Existau câteva muzee care aveau fotografii în arhivă, dar nu se lucra serios asupra lor. Acum, gata, s-a început lucrul acesta. Din păcate, o parte din patrimoniul vostru fotografic a fost furat, sau distrus, chiar aruncat la gunoi.
Louis Guermond a petrecut ani de zile pentru a descoperi și a pune în valoare marii fotografi români
Este cazul și unei părți din munca lui Lăzăroiu, a ajuns la gunoi, pentru că nimeni nu a fost interesat să o salveze. Sunt fericit că am reușit să stopez lucrul acesta, să le atrag atenția românilor, să protejeze ceea ce au. Să facă cercetări în domeniu. Am mers înaintea tinerilor cu retroproiectorul, le-am arătat, am publicat articole în Franța despre fotografia din România, au fost citite de multă lume. Am scos la lumină fotografi români complet uitați.
Unul dintre ei a fost Carol Popp de Szathmári, ce ar putea fi pentru români ”o armă de război cultural”. A fost primul foto-reporter de război din lume, în 1853, înaintea războiului din Crimeea. Acum este cunoscut. Le-am spus românilor că ar trebui să fie mândri de lucrul acesta, să îl afirme în lume. Publicațiile americane preferă să atribuie locul acesta lui Roger Fenton, dar el a făcut fotografii de război la un an după. Lucrul acesta s-a întâmplat și datorită faptului că muzeele nu aveau personaj instruit care să poată studia arhivele. Dar, lucrurile s-au schimbat. Dacă vorbim despre Muzeul Brukenthal, cei de acolo sunt la momentul actual pregătiți să facă cercetare în domeniu.
Întâlnirea cu Dinu Lazăr
Un alt pas important în evoluția mea a fost întâlnirea lui Dinu Lazăr, ce mi-a devenit prieten. Este un fotograf ce a imortalizat lumea cinematografiei și a modei din România, Revoluția, momente din epoca lui Ceaușescu, din perioada contemporană. A fotografiat aproape toți artiștii români ai anilor ‘80, monștrii sacri, Horațiu Mălăele, Marcel Iureș… Ar merita o expoziție bine făcută, într-un muzeu. Are o arhivă impresionantă. O parte din aceasta a ajuns la mine, pentru că el nu are copii. Sunt întâlniri care mă fac să cred că fotografia nu este doar un document, că este artă.
Ceea ce fac este și pentru a motiva, poate, un tânăr student la arte, să facă o specializare în istoria fotografiei. Pentru a avea o perspectivă de ansamblu asupra a ceea ce s-a întâmplat în România. Care să facă legăturile între diferitele personalități și lucrurile create de acestea. Dacă vrei eu sunt un ”ciudat” care caută, care vă arată istorii uitate, poate bune, poate mai puțin bune. Fiecare dintre textele mele are în spate cel puțin o lună de cercetări. Sigur, există internet acum, dar eu vreau ca ceea ce spun să fie verificat din mai multe surse.
Îi place în România faptul că ”oamenii de aici încă au un contact cu natura”
Am înțeles, ești la pensie acum, faci fotografie pentru tine și dacă ți se solicită colaborarea. Ce te atrage în plus în România?
Aici încă este un mod de viață diferit. În primul rând, este un mod de viață mai calm față de Occident. Cred că oamenii de aici încă au un contact cu natura. Cu generațiile anterioare, cu filiația lor ”rurală”. Mulți au încă o bunică sau un părinte ce locuiește la țară. Este ceva ce am cunoscut când eram copil și apoi a dispărut în Franța. În România încă putem întâlni oameni care știu ce înseamnă să cultivi cartofi, poate asta va dispărea cu timpul. În Franța am asistat la dispariția brutală, în decursul a zece – douăzeci de ani, a acestor ocupații. Am apreciat faptul că în România, încă mai există. Îmi plac mult și serbările populare, târgurile tradiționale. Lucrurile sunt mai bune aici și pentru că aveți încă relația cu pământul, cu mediul agricol, cu țăranii. Eu privesc din exterior și profit de asta, cu aparatul meu foto.
”Copiii mei pot fi mândri că am lăsat ceva în urma mea”
Merg mult pe jos, în Franța, în zona mea eram responsabil la un centru pentru drumeții. Amenajam, refăceam traseele, îmi place mult să mă plimb. Pentru sănătatea mea merg două ore în fiecare zi. Firește, iau și aparatul foto cu mine. Pentru că am ajuns să cunosc lumina din Sibiu, știu unde să găsesc cadre deosebite. Îmi place mult podul Maria Tereza iarna, sau cum arată pavajul de acolo atunci când plouă.
Pasiunea mea la momentul acesta este de a face fotografii care poate ajung pe coperți sau ilustrații de cărți. Este modul de a transmite ceva mai departe. Îmi place să duc la bun sfârșit toate proiectele în are mă implic. Știi, există o spusă celebră a lui Lucian Blaga: „un ardelean este un om care duce un gând până la capăt!” Așa vreau să fiu și eu. Copiii mei pot fi mândri că am lăsat ceva în urma mea.
Mulțumim, Louis Guermond, pentru ceea ce lași în urma ta, nu doar pentru tine și copiii tăi, ci pentru generațiile viitoare de români
