Celebrul artist va concerta în 2 martie la Centrul Cultural Ion Besoiu
De peste 50 de ani e prezent constant pe marile scene ale țării, iar după evenimentele din Decembrie 1989, adulat și de românii din afară și nu numai. Piesele sale sunt fredonate de generații de fani, una din compozițiile sale fiind considerată până astăzi cea mai importantă piesă rock a României.
E „racolat”, în 1970, de Phoenix, iar de aici începe toată aventura sa de celebritate și perseverență în conștiința publicului, care i-a fost mereu alături. Pasărea Colibri, Pasărea Rok, piese precum „Andrii Popa”, „Mugur de fluier”, „Meșterul Manole” sunt doar câteva încrustări pe răbojul unui destin muzical de excepție. Pe care îl putem defini într-un singur simbol: Mircea Baniciu.
În 2 martie, începând cu ora 19.30, Mircea Baniciu va fi cu spectacolul „Eșarfă în dar” pe scena Centrului Cultural Ion Besoiu din Sibiu.
Cu ce gânduri la Sibiu? Cine ar putea să ne răspundă mai bine decât… Mircea Baniciu?!
De la arhitectură, la muzică. Și retur…
Mircea Baniciu. Un artist cât două generații! Cum poate un artist să își păstreze un nume bun, după mai mult de jumătate de secol?
Eu aș merge chiar pe trei generații, pentru că, de regulă, în spectacolele noastre, și în ale mele, în mod special, au fost cam trei generații: nepoții, părinții și bunicii! Am păstrat, cred, o ordine foarte firească în tot ceea ce am făcut. Eu nefiind un tip, de altfel, foarte ordonat, dar în ceea ce privește cariera mea, a existat destul de multă ordine. Deci nu am făcut greșeli mari, nu am făcut lucruri urâte, nu am păcălit pe nimeni, și cred că de aceea lucrurile au mers foarte bine și în așa fel încât să am toate datele pentru a merge mai departe. Din partea colegilor, a impresarilor și a producătorilor.
Sunteți și arhitect. Arhitectura a fost doar o toană de moment sau vocație reprimată „din cauza” muzei muzicii?
Exact! A fost o vocație reprimată din cauză muzicii. Pentru că m-am străduit să intru la arhitectură. Probabil că știți, dar în perioada tinereții mele se intra destul de greu la această facultate. M-am și pregătit temeinic. Și am intrat destul de bine. Dar pe la începutul anului I, ca să mă mai întregesc cu banii, pentru că trăiam din bursă, am cântat în diverse locuri.
Și unul dintre aceste cluburi era sonorizat de Phoenix. Și de acolo a început degringolada! M-au văzut colegii de la Phoenix, m-au luat de pe băncile școlii și m-au pus pe scenă. Acesta a fost, de fapt, lucrul care mi s-a întâmplat cu trecerea dinspre arhitectură spre muzică. Însă nu am renunțat la facultate. Am terminat-o, doar că în vremea în care absolveam facultatea, eram deja în turnee cu Phoenix. A fost perioada de început, de student și de membru al formației Phoenix. Și nu mi-a fost ușor să leg și una și cealaltă.
Regăsiți muzica în arhitectură sau arhitectura în muzică?
Sigur că da! Au foarte multe puncte comune. Pentru că amândouă sunt în domeniul artei și, implicit, se leagă. E vorba și de matematică, și de ordine, și de celelalte lucruri pe care le înveți și în arhitectură, și în muzică. Deci au foarte multe multe puncte comune și se regăsesc foarte-foarte concret unele într-altele.
„Am lucrat patru luni de zile non-stop!”
Cantofabule (numele corect cantafabule), apărută în 1975, e considerată până astăzi cea mai importantă piesă rock a României. Ce face ca o compoziție să nu se „altereze” în timp?
Nu știu dacă nu s-a alterat. Sunt părți care nu mai sună așa cum sună muzica de astăzi. Dar raportată muzica acestui album la ce s-a făcut până acum, se pare că a rămas, într-adevăr, cel mai valoros album. Pentru că noi eram în formă, iar discul acela s-a imprimat în niște condiții foarte frumoase. Închiriaserăm o vilă pe muntele Semenic, unde am stat doar noi, și s-a lucrat patru luni de zile non-stop!
A fost o perioadă pe care am tot încercat să o regăsesc, dar n-a mai fost chip. Deci fără telefoane, fără să ne deranjeze nimeni. Prietenii și fetele veneau doar sâmbătă și duminică. În rest, lucram. Mai schiam, făceam sport, dar în primul rând lucram. Acolo ne-au venit ideile, așa cum au toate trupele câte o pauză pentru compoziții, pentru a repune muzica pe șină. Am avut noroc cu perioada aceea.
Phoenix, Pasărea Colibri sau cariera solo? Unde v-a plăcut mai mult?
La Colibri, pentru că era democrație! La Phoenix ce era? Dictatură! (râde copios)
„Cred că e important să știi să zâmbești”
Opțiunile pentru genurile muzicale s-au tot schimbat/ajustat, reorientat de-a lungul vremurilor. Aceasta, și pentru că mare parte din artiștii prezentului beneficiază de strategii de vizibilizare dintre cele mai profesioniste, agresive chiar uneori. În aceeași vreme, sunteți constant pe scenă și în mijlocul oamenilor. Cât de mult v-a avantajat / dezavantajat genul de muzical căruia i-ați rămas fidel?
Cred că a fost un avantaj faptul că nu am prea schimbat genul. Am cântat același gen de la început până acum. Iar cu genul acesta de muzică, pe care îl fac și astăzi, m-am încadrat și în Phoenix, m-am încadrat și în Colibri și am făcut față și în perioada în care eram singur. Muzica pe care am făcut-o, și mă refer la compozițiile mele, a prins și prinde și astăzi. Spre norocul meu, lumea apreciază ce am făcut. dar nu am făcut rabat la texte, nu am făcut rabat la armonie, la compoziție, la lucruri la care destul de mulți nu se gândesc.
Cum vă țineți aproape publicul?
Publicul, cel puțin până acum, a fost el aproape de mine. Și nu trebuie să îl țin. E este!
Cum gestionați capitalul de simpatie acumulat?
Nu știu… Apreciez faptul că sunt perceput ca un om simpatic. Și, într-adevăr, dacă mă uit așa, în oglindă, sunt! (râde cu poftă). Cred că e important să știi să zâmbești. Un zâmbet, de multe ori, face mai mult decât orice alt lucru, care poate necesita mult mai mult efort.
„Trebuie să uiți de lucrurile rele și să le iei pe cele solare”
Cui datorați ceea ce sunteți acum?
Pitiș avea o vorbă. Îl întreba cineva cum s-a născut Pasărea Colibri. Și a răspuns: „Așa a vrut Dumnezeu!” Cred că același lucru pot să îl spun și eu.
Care vă sunt „tristețile provinciale”?
Îmi amintesc cu bucurie de acel disc galben, care trebuia să se numească „Tristeți provinciale”, după poezia lui George Topârceanu. Eu m-am înscris cumva între versurile lui Topârceanu și mi-a plăcut foarte-foarte tare faptul că el a creionat extraordinar de bine provincia noastră!
Eu sunt timișorean, nu sunt neaparat de la țară, dar am copilărit într-o zonă în care bunicii mei erau aproape de țară, ei fiind țărani. Într-o zonă de margine de oraș, unde aveau de toate. Dar cam ca și la țară. Creșteau gâște, rațe, găini, tăiau câte doi porci… Erau niște oameni foarte gospodari. Și m-am înscris cumva în poezia lui Topârceanu, cu tot ceea ce am trăit în perioada mea de copilărie.
În ce vă refugiați atunci când trebuie să plătiți tributul momentelor grele prin care treceți?
Nu am reușit să mă refugiez. Anul acesta, cel puțin, am pierdut o grămadă dintre prietenii și cunoștințele bune pe care le-am avut și cred că e destul de greu să te refugiezi. Trebuie să iei viața ca atare și să îți vezi de treabă în așa fel încât să uiți de lucrurile rele și să le iei pe cele solare.
„Abia aștept să mă întorc la Sibiu!”
Veți fi în 2 martie, cu concertul „Eșarfă în dar”, la Sibiu. Cu ce gânduri pe la noi?
Abia aștept să mă întorc la Sibiu! Am mulți prieteni acolo, Sibiul este un oraș frumos, pitoresc și îmi e drag. De câte ori ajung în Sibiu, eu fiind și arhitect, toată atmosfera aceea medievală, clădirile frumoase și curate, îmi generează o stare pozitivă, de bine. Plus că am să mă revăd cu prietenii și publicul din Sibiu, care mi-au fost foarte aproape de fiecare dată.
Cum arată 2025 pentru Mircea Baniciu?
Nu știu cum arată încă. Știu doar că am foarte mult de lucru… Am fost deja la Frankfurt, la Bruxelles. A început bine anul acesta. Urmează acest turneu, în zona Banatului și, bineînțeles, ajungem și în Ardeal, la Sibiu, după care în Moldova câteva zile și apoi sper să iau o pauză. Pentru că am luat-o cam tare de la început. Cred că am nevoie de o pauză, să mă relaxez, undeva la munte… Sau poate vine primăvara și ne mai încălzim un pic…
