2.4 C
Sibiu
miercuri, decembrie 25, 2024

Pr. Francisc Doboș: „Dacă fiecare își face propria parte, lumea se schimbă…”

Cele mai citite

Părintele Francisc Doboș e una din vocile cele mai puternice și mai hăruite de Dumnezeu să comunice „pre limba” vremurilor. Preot paroh la Biserica „Sacré Cœur” din București, el este și o prezență tonică, lucidă, în media și pe rețelele de socializare, aducând de fiecare dată gând de bucurie și îmbărbătare pentru mulți din cei care își caută un sprijin în zona spirituală. Cu prilejul Sărbătorii Nașterii Domnului, l-am rugat pe Părintele Francisc să împărtășească un gând, în exclusivitate, cititorilor Sibiu 100%.

„Din cauza multor luminițe, riscăm uneori să nu mai vedem Lumina”

Părinte Francisc, am o dilemă: cât mai e de actuală Nașterea Domnului pentru lumea de azi?

Nașterea Domnului este la fel de actuală ca și pe vremea când s-a născut Mântuitorul. Nu prea era loc nici pe atunci pentru El în oraș, în Betleem, și S-a născut acolo, la margine, într-o iesle. Este exact la fel și astăzi. Ne uităm la orașele noastre. Toată lumea aleargă. Orașele, multe dintre ele (poate Sibiul mai puțin…) sunt pline de luminițe. E toată această agitație, oamenii cumpără, aleargă… Și, din cauza multor luminițe, riscăm uneori să nu mai vedem Lumina. Adică motivul real al Sărbătorii: Hristos.

Și intervine și acum aceeași misiune profetică a noastră, a Bisericii: să nu Îl sufocăm pe Dumnezeu sau să nu Îi dăm acea prospețime pe care trebuie să o aibă în inima fiecăruia dintre noi. Ca bucuria de care vorbește toată lumea – de cadouri, de Moș Crăciun – să își găsească motivul real, adică venirea lui Dumnezeu Întrupat între noi. Pentru că nu suntem aici doar pentru 50, 80, 100 de ani; fiecare cât trăiește, cât îi este dat de la Dumnezeu. Și mai apoi ce se alege de noi, care este sensul vieții, dacă Dumnezeu nu ne mântuiește, prin Întrupare, evident?

Foto. Arhiva personală

„Venirea în fire începe de la noi, de la bucuria noastră”

Nu simți așa, un sentiment de aparentă inutilitate, când constați că după atâtea sute și sute de ani, te afli exact în aceeași situație, în care Hristos e tot necunoscut pentru mare parte din lume sau, mai ales, ignorat?

Mă gândesc aici la începuturile Bisericii, nu doar la momentul Nașterii Domnului. Toate aceste momente, încă de la începutul creștinismului, de la Întruparea Fiului lui Dumnezeu, par să fie legate de aceeași aparentă constatare a inutilității. Deci cu cine te lupți? Cu o lume întreagă. Hristos nu a venit cu trupe, nu a venit cu marketing,â de genul: cum faci să ajungi în inimile oamenilor. Calea lui Dumnezeu este aceea personală. A mea, care ajunge la altă inimă. Nu mergem prin marketing la nivel mondial, ca să Îl „vindem”, ca să Îl facem cunoscut pe Dumnezeu. Calea lui Dumnezeu nu este ce a convertirii în masă, ci convingerea fiecărei inimi. Care înseamnă o convertire lentă, mică, o flacără aprinsă firav undeva. De la Iisus Hristos au plecat 12 apostoli. De la cei 12, din care unul L-a trădat, s-a ajuns la întreaga lume. Și constatăm din nou că lumea se întoarce cu fața către pământ, și nu către Cer. Desigur, la nivel general de constatare. Și din punctul de vedere al păstorului Bisericii, da, este ispita aceasta a inutilității: „Oare mai are rost?”.

Lumea aleargă după consumerism, cadouri. Și noi suntem cei care avem misiunea, plină de bucurie, de a da mărturie – și nu doar vocal, nu doar prin cuvinte și nu doar prin moralizare, prin strigăte spirituale, așa, de genul: „Haideți înapoi la Dumnezeu!”, – de viață, că ceea ce trăiesc eu este real! Și dacă cineva vede în jurul meu că bucuria mea este reală, este îmbibată de Dumnezeu, de Duh Sfânt, atunci vor veni mai mulți. Nu trebuie să vină toți. Dacă fiecare își face propria parte și este păstor autentic, nu un birocrat al sacrului, lumea se schimbă. Evident că ispita este mare. Dar venirea în fire începe de la noi, de la bucuria noastră.

Recunoștință și smerenie

Există cumva un manual de bune practici prin care putem să punem început bun vieții noastre, să recuperăm, cumva, din Nașterea Mântuitorului, bucuria aceasta a Sărbătorii?

În primul rând, recunoștința și smerenia. Pentru că fără recunoștință, fără sentimentul că avem cui să îi mulțumim, ajungem să ne transformăm noi înșine în mici idoli. Neputincioși și frustrați, mai apoi, pentru că vedem că nu reușim să ne schimbăm nici pe noi, darmite pe persoanele din jurul nostru.

Recunoștință și smerenie. Ca să pot să trăiesc recunoștința, am nevoie de smerenie. Am nevoie să ies din dimensiunea idolului. Să nu mai stau mereu în centru. Să nu mai ocup centrul. Să pot să stau puțin pe margine și să îl pun pe fratele meu, familia mea, persoanele dragi, comunitatea, în centru, pentru ca acolo să Se nască Dumnezeu.

Și atunci Dumnezeu Se va naște și în mine. Dar fiecare, când nu va mai ocupa centrul, va ști să se bucure de el. Pentru că va vedea centrul în jurul său, peste tot, și în felul acesta va trăi comuniunea și iubirea adevărată a lui Dumnezeu ca pe un dar.

Foto. Arhiva personală

Crăciunul ca o portocală

Găsim o amintire desprinsă măcar puțin din Crăciunul copilăriei?

Îmi aduc aminte cu mare drag de Crăciunul copilăriei, pentru că ceea ce ne aduna, pe lângă celebrarea Sfintei Liturghii, era așezarea laolaltă cu cei dragi. Așa cum se făcea în timpul comunismului, familia, care mergea la biserică, se întorcea acasă și se punea împreună. Cei care s-au născut înainte de 1989 poate își aduc aminte. La mine Crăciunul era marcat de portocale. Cine avea în perioada Crăciunului portocale? La noi era ca un ritual: o portocală pe care mama o împărțea cu noi. Eram trei frați. Mama desfăcea o portocală și o împărțea cu fiecare dintre noi. Nu era vorba neapărat de sărăcie, pentru că toți eram, plus-minus, în aceeași situație. Dar era vorba de comuniune. Împărtășirea, care vine de la Liturghie, împărtășirea cu Hristos, se prelungea în acea comuniune, împărtășire între noi.

Să nu mai trăim în formă egoistă. Aceasta este bucuria pe care o putem descoperi în familiile noastre. Fiecare stăm, unul legat de o tabletă, unul de un telefon și fiecare poate să trăiască într-un univers al lui în aceeași casă. Or Crăciunul e și bucuria de a redescoperi tihna împreună.

„Hristos nu a fost împotriva nimănui. El nu a dus o luptă cu sistemele. Ci a dus o luptă cu inima omului”

Cum să gestionăm acest raport de „concurență” între Moș Crăciun și Nașterea Mântuitorului?

Să nu ducem o luptă și să ne plângem de Moș Crăciun. Să facem în așa fel încât să crească mărturia noastră, nu să ne plângem că Moș Crăciun i-a luat fața lui Hristos. Să-L aducem pe Hristos în față. În forme creative, nu cu muștruluială și mereu spunându-le oamenilor că „Ce faceți? Ați uitat de Nașterea Domnului!” Să evităm să îi certăm pe oameni că ei aleargă după Moș Crăciun. Să fim noi atât de bucuroși, încât să nu mai simțim nevoia să ducem o luptă cu cineva. Cu nimeni! Pentru că și în vremea în care a venit Hristos erau atâtea probleme; era Imperiul Roman, erau zeloți, erau oameni care făceau răscoale. Hristos nu a fost împotriva nimănui. El nu a dus o luptă cu sistemele. Ci a dus o luptă cu inima omului. Dacă plecăm de la inima noastră și ajungem să atingem inima altor oameni, ei singuri vor vedea că nu este suficient un Moș Crăciun, că nu este suficient un cadou, că nu sunt suficiente luminițele de Crăciun, ci că au nevoie de o Lumină care cuprinde întreaga lor viață și care nu se termină odată cu Crăciunul.

Știu că ești un împătimit al gătitului, al delectării în bucătărie cu tot felul de bunătăți. Ce gătești de Crăciun?

Probabil voi găti pește. Asta mi-aș dori. Chiar dacă nu e la modă. La noi, învingător este porcul. Însă, ca să evităm devoțiunile clasice la sfinții Colebil, Triferment, e bine să fim prudenți, să fim tot timpul pe moderație.

Urmărește Sibiu 100% în Google News 

Publicitate
Ultimele știri

FOTO/VIDEO: Mașină de poliție spulberată de un Porsche. Șoferul a fugit, un polițist este în comă

Accident grav, în prima zi de Crăciun, în urma căruia trei tineri poliţişti au ajuns la spital, dintre care...

Publicitate

spot_img

Știri pe același subiect