Case cu ziduri de piatră, unele mai moderne, altele pe care timpul a uitat să le dateze, porți înalte de lemn sau de fier ce păzesc strașnic curțile mărginenilor. Așa arată la prima vedere gospodăriile oamenilor din Sibiel, o localitate ce își are numele după râul pe care este așezat, cunoscut pe vremuri ca Zybiniel. Prima denumire a localității a fost Villa Olchalis (satul românilor sau valea caselor).
Cetatea Salgo, o legendă
Deși s-au găsit niște obiecte din neolitic (un ciocan, bucăți de ceramică), prima atestare documentară a satului este datată în anul 1322, cu referire la cetatea Salgo, care astăzi este doar un morman de pietre acoperit de vegetație. Povestea cetății de la Vârful Zidului, cum mai este cunoscută, pleacă de la mai multe legende ce se pierd prin apa Sibielului și fumul scos de focurile de tabără ale localnicilor și turiștilor. Una ar fi legată de niște uriași care săreau de pe un munte pe altul, cică doar aceștia ar fi putut făuri o asemenea construcție pe un punct așa de înalt. Alta este legată de un soldat dezertor care a găsit un fag răsturnat, acesta avea rădăcinile prinse într-o stâncă.
Soldatul a tăiat rădăcinile, iar stânca s-a dovedit a fi un zid de piatră, pe care personajul nostru a dat să-l spargă. Tot lovind în el a dat de un tunel, în care a intrat. Aici a dat nas în nas cu niște bogății extraordinare, ce bătrânii spun că i-au aparținut lui Decebal și soției sale Ezis. „Sunt doar legende, scopul cetății era de a observa inamicul de departe”, îmi spune Ana Olariu, autoarea monografiei „Sibiel, istorie și fapte” și fostă profesoară de istorie. Acesta îmi povestește despre istoria satului.
Pe când locuitorii Sibielului erau crescători de animale
Ana Olariu are 79 de ani și a cunoscut viața satului. Ne-a primit în casa ei, pe mine și pe călăuza mea, Paul Gabor. Soțul său, Ion Olariu, ne face semn să stăm la masă. Fosta profesoară începe să ne povestească despre faptul că locuitorii din Sibiel au trăit prima oară mai în sus, la munte, unde stăteau cu animalele lor, nu aveau vatra satului mai la vale, cum urma să fie mai târziu. „În zonele alpine, de obicei, oamenii urcau vara la munte cu cățel, cu purcel, pentru a munci fânețele și pentru a avea grijă de animale.
Apoi toamna coborau către satul din vale. În Sibiel la început vatra satului era mai sus. Aveam o zonă de pădure mai plată, i se spunea Godea, acolo se spunea că era centrul satului înainte. Apoi încet încet au coborât și au făcut centrul aici, pe care îl numesc Cea Uliță. Este o intersecție de patru drumuri, era și o fântână înainte. Oamenii au coborât după apă, sunt foarte sigură de acest lucru”, îmi spune Ana Olariu.
Ce iei pe animale dai pe mere
Agricultura nu a fost un obicei de bază al locuitorilor din Sibiel, pământul fiind de categoria a V-a de fertilitate, De aceea s-au bazat mai mult pe creșterea animalelor până undeva după 1905. Ioan Popescu s-a născut într-o familie bună care avea foarte multe oi, care însemnau avere pe atunci. A fost dat de părinți la un liceu săsesc, unde a reușit să urmeze numai trei ani de studiu. O nenorocire s-a întâmplat în familie, a murit tatăl său, iar Ioan s-a trezit cap de familie. A plecat în Dobrogea, unde își avea turmele a stat câțiva ani acolo. La un moment dat, a vândut oile și a revenit în satul natal, unde și-a întemeiat o familie. În scurt timp a devenit un lider important al zonei. El, împreună cu doi învățători din sat, au adus o serie de specii de mere, le-a plantat, îngrijit, ca apoi să-i învețe și pe ceilalți țărani. Vorbea limba germană perfect. Acest lucru l-a ajutat să discute cu specialiști străini din domeniu și să citească lucrări de specialitate.
„Îmi aduc aminte povești de când eram copil. Duminica și de sărbători în centrul satului era plin de lume. Era joc, erau popice, crâșme. Noi ne jucam după roțile de bărbați ascunsa, așa de mulți eram. Foarte multă lume. Se spunea că în zi de sărbătoare Ioan Popescu mânca un măr în fața celorlalți, de altfel avea buzunarele pline cu mere. La un moment dat, cineva i-a spus să îi dea și lui un măr. «Nu, vino să-ți dau un altoi dacă vrei. Și la primăvară ți-l pui». Încet-încet s-a umplut hotarul de mere datorită lui Popescu, dar și cu ajutorul învățătorilor, Ioan Dobrotă și Nicolae Bembea, care mai lămureau lumea. Pomicultura a început să fie chiar ocupație principală la un moment dat, mai ales după ce a venit regimul comunist și a luat oile sătenilor, iar ei au fost nevoiți să revină acasă, în vale. Îngrijeau pomii, aveau recolte foarte bune. Sibielul a fost declarat bazin pomicol republican în anii 1963-1964”, povestește Ana Olariu.
Un sat de pensiuni
Pensiunile au început să apară odată cu înființarea Muzeului de icoane pe sticlă de către părintele Zosim Oancea. „Veneau oameni de foarte departe și nu aveau unde să stea. Nu aveai voie în acea perioadă să primești străini, trebuia să îi declari imediat la poliție. Dar după mai multe demersuri ale părintelui Oancea, Sibielul a reușit să obțină o autorizație pentru a-i caza pe turiști. Erau localnici care nu mai puteau munci cu animalele și și-au transformat grajdurile în camere de oaspeți. Astăzi, pensiunile sunt cele care mai aduc un ban societății”, îmi mărturisește pensionara.
Ursul prezent și aici
Pe ulița satului văd două bătrânele care merg pare-mi-se spre magazinul satului, situat lângă râul Sibiel. Am trecut mai înainte pe lângă acesta; se cinsteau niște oameni pe terasă. Intru în vorbă cu una dintre acestea, mătușa Maria Popa. O întreb cum mai este viața pe aici și cum era mai înainte. „Aici oamenii aveau animale, vaci, oi, dar de când au venit ăștia cu turismul nu mai cresc animale oamenii, cum creșteau odată. Mai sunt câteva, poți să le numeri pe degete. Unul are o fermă mai mare. Plus că mai este și problema cu ursul, bată-l Dumnezeu, că vină până după șură. Într-o noapte am auzit ceva bubuind și a lătrat un cățel de la vecinu. Te pomenești că vine ursul. Nu mai sunt porțile făcute proaspăt, se ia prin poartă și strică poarta. M-am speriat. Dar nu a fost la mine, a fost la vecina”, îmi răspunde bătrânica.
„Murim de dorul unui măr sau unei prune”
Și cu ce mai trăiau oamenii de pe aici înainte? O întreb pe mătușa Maria. „Aici cu pomicultura s-au ocupat (sătenii) dar și cu pomicultura, dacă nu cureți pomul și nu-l stropești nu se face nimic. Anul acesta, spre exemplu, murim de dorul unui măr sau unei prune. Nu avem prune, n-avem pere, căci astă primăvară a dat o gheață și s-au stricat toate.
Și cu fânețele ne ocupam, acum 20-30 de ani era șir aici de fân. Au venit oameni de la Brateiu și au cumpărat. Dar nu mai sunt animale, rămân locurile necosite, în paragină. Tineretul a plecat. sunt mulți bătrâni, de 20 de ani nu a mai rămas un om în sat, să se căsătorească și să lucre în sat cum lucram noi. Sunt pensiuni, ce-i drept, dar de când a fost cu pandemia nu mai avem așa de mulți turiști”, îmi răspunde.
În 20 de ani vom avea pădure în jurul Sibielului
O atitudine pesimistă a avut și Ana Olariu: „În ultimul timp, bătrânii au murit, copiii au plecat la oraș, s-a degradat câmpul, dacă mai durează așa, în 20 de ani vom avea pădure în jurul Sibielului. Noi am venit acasă și tot am tăiat la pomi uscați și nu am plantat niciunul. Căci dacă puneam vreun puiet venea ursul, venea lupul, oile îi roadeau, îi puneam degeaba. Și dacă pomul e mare, dacă sunt trei prune, rupe ursul copacul”.
Târgul de mere
Am aflat că în sat se face la sfârșitul lunii octombrie Târgul de Mere, așa că merg la unul dintre inițiatorii acestui proiect, Aurel Pau, omul care a lăsat viața de economist din Sibiu și încearcă să-și folosească aici, în Sibiel, cunoștințele. Culege plante sălbatice, le usucă, face ceaiuri și siropuri. Dar mai are și un atelier de vopsit icoane și confecționat traiste și alte obiecte populare. Intru în curtea lui și îl rog să-mi povestească despre istoria târgului de mere. „Târgul de mere a pornit de la un domn Ungureanu, care a fost director la mediu și a făcut un proiect pentru salvarea soiurilor de măr și păr din zona Sibiel-Fântânele, care au fost o singură localitate până în 1968. La finalul proiectului s-a finalizat cu Târgul de Mere, ce din 2014 se organizează an de an.
Ideea a fost ca să se conștientizeze că acest soiuri tradiționale ar trebui să se conservate, păstrate și duse mai departe. Căci sunt meri bătrâni și soiuri care nu se mai găsesc. Noi am încercat să facem oamenii să se organizeze singuri. Eu nu mișc oamenii, ei singuri o fac, eu îi sprijin cu publicitatea. Penultima duminică a lui octombrie se organizează Târgul de Mere la Fântânele și ultima duminică la Sibiel. Am găsit peste 35 de soiuri vechi de măr și peste 10 soiuri de păr. A venit un inginer de la grădina Botanică din Jibou și a luat de aici soiurile noastre ca să meargă să altoiască la el. Când nu vom mai avea aici, vom merge acolo să ne luăm soiurile”, îmi mărturisește Aurel Pau.
Mere de la Sibiel la Sibiu duse cu căruța
Gazda mea îmi povestește puțin de timpurile când oamenii mergeau cu mere la Piața Cibin din Sibiu. „Eram copil și mergeau oamenii cu căruța la Sibiu. Erau vreo doi trei cărăuși care se porneau cu merele pe la doi noaptea și le duceau la Piața Cibin. Ajungeau după-masă la destinație. În ajunul plecării lor, sătenii le duceau merele, aceștia urmând să vină a doua zi cu trenul sau cu autobuzul. Mai mergeau și în alte zone unde nu prea creșteau mere și făceau troc cu oamenii de pe acolo, veneau cu grâne și alte produse înapoi în Sibiel. Până prin anii 80 a mai mers această treabă”, îmi povestește Aurel Pau..
„Nu știu cu ce mere vom ține târgul anul acesta”
Cum a spus și mătușa Maria Popa, anul acesta, în primăvară, a dat înghețul și a distrus rodul pomilor din fașă. „Nu știu cu ce mere vom ține târgul anul acesta. Dar vom continua cu produse pe bază de mere de anul trecut: dulceață, oțet, țuică, ca să avem o continuitate. Căci altfel tradiția se va pierde și e păcat”, îmi mărturisește Aurel Pau.
Și deoarece călătorului îi șade bine cu drumul și eu trebuie să-mi iau rucsacul în spate și să merg și în alte sate din județul nostru, spre a aduna povești și fapte.
Vrei mai multe informații, știri bune, reportaje și interviuri pe zi? Ne-ar ajuta foarte mult o recenzie de la tine. Intră AICI.
